că e vorba de iubire, de somn, de ploaie
de muncit, jucat și chiar de făcut baie
de mers pe jos sau de băut niște vin,
prea mult e la fel de rău ca prea puțin
Poezie
6 comentarii
de zâmbete, de sâmbete perfecte
de înscrisuri vechi, de defecte;
strângem cu toții câte ceva pe micul nostru perete,
că sînt pliculețe, cutiuțe muzicale, monezi, baionete…
eu colecționez observații
din păcate, în special despre alții.
Dar lista de posibile colecții e lungă
nesfârșit de lungă –
de la ceasuri de lux și insigne
până la embrioni și tumori maligne.
De unde oare nevoia asta a noastră
de a colecționa și praful de pe glastră?
să fie, oare, un surogat de cunoaștere? un înlocuitor al
călătoriilor, de exemplu? e nevoia oamenilor
de a-și depăși condiția? sau un exercițiu de putere?
Nimeni nu va ști să ne-o spună exact niciodată,
așa că adaug în colecția personală înc-o enigmă nerezolvată
te iubesc cu ochii închiși/ cum iubesc caisele pe caiși//
ne credem cer, dar sîntem pământ
ne vedem fapte, dar sîntem cuvânt
ne zicem că sîntem plini de iubire
dar ne place doar s-o primim, in neștire
avem în noi o pasăre călătoare
dar o ținem închisă, ca să nu zboare
ne bucură atât de mult un răsărit, un apus
pentru că, de fapt, nu știm a privi mai sus.
Între ceea ce sîntem și ce ne credem a fi
e o diferență cât între noapte și zi
dacă tot avem relația asta
plină de rutină cu timpul
cred că ar trebui să încercăm
să facem ceva să nu ne plictisim,
ca în orice relație.
mă gândeam că am putea înlocui
secundele cu clipiri,
minutele cu priviri în gol,
și orele cu ocheade.
că tot clipim aproape la fiecare secundă
în fața mirării ca ne poate fi mai rău
privim în golul dintre noi și noi minute întregi
și cam o dată pe oră aruncăm o ocheadă către
noi înșine curioși să vedem ce mai facem
în situația asta numită viață.
aseară am pățit un pașnic accident – am alunecat pe covor/ și-au rămas pe el de nu se mai iau, câteva pete de dor//
fă-mă doamne măr domnesc
și-ai să vezi cum o să cresc
fă-mă punte suspendată
peste munți, stau nemișcată
călător etern prin cine știe ce pustiu
fă-mă, și-o să fac verde praz din cafeniu
fă-mă stea, sau fă-mă soare
și-ți voi da iluminare
fă-mă pasăre, să zbor prin cumulus
și n-oi privi, îți jur, lumea de sus
căci orice-am fi, ăsta ni-i rostul
să credem c-am vrea nemaifostul
un omagiu lui George Topârceanu
În fața zidului aștept,
îl admir cât e de drept.
ochii-mi stau ca pe-o pictură
fixați, pe o crăpătură.
Râu deloc grăbit acasă,
lungă linie a vieții
stâncă mare, colțuroasă,
semn că-mbătrânesc pereții.
Urbană cardiogramă,
linie dreaptă stângace
bună, zău, de pus în ramă,
ce unește și desface.
Stranie pictură vie
ce în fiecare zi sporește
pe-a peretelui hârtie,
până când doamne-ferește.
Fulger negru și peren
pe un cer din BCA
ce tot câștigă teren
de parcă ar tot ploua.
Adăpost de vreme rea
pentru microorganisme
care-ajung mari, dar nu prea,
înglodate-n atavisme.
Falie-ntre est și vest,
un tectonic incident
urmare a unui protest
pe-al zidului continent
Suplă, ca o veste bună
pentru vreun zidar șomer
care-o să se binedispună
că-i de treabă la parter
Cearta dintre generații
între-un fiu fără habar
și un tată cu-aspirații
la nivel molecular.
Tatuaj al vremii rele
pe o piele prea lividă
pe care nu poa’ să-l spele
nicio ploaie mai acidă,
zgaibă-ntr-un genuchi de zid
care n-a prea fost cuminte
iar acum e invalid
și nu-i nimeni să-l alinte;
graniță care separă
ca un ornament baroc,
o țară de-o altă țară
pe fațada unui bloc
un fir, parcă dinadins
inegal și deșirat
care nu se vrea întins
ci să zacă aruncat.
Citadin desen rupestru
pe-un perete din beton
desenat de-un ambidextru
suferind de parkinson
Tare sigură de sine
ca un fluviu care știe
doar să curgă mult și bine
cu-a sa apă maronie,
mandră foc, ca o zorzoană
pe un piept de zidărie
dar puțin cam grosolană
pentru o bijuterie,
uite-o cum stă, nemișcată
ca un pește-bibelou
dacă desenezi și-o fată
i-un deliciu de argou.
Biata de ea, icoană fără de succes
la care trecătorii nu se-nchină
ba mai mult, se întâmpl-ades
să urineze sub ea, în surdină.
Și totuși, muză. Ce involuntar inspiră
versuri de-o uriașă anvergură
care au, e drept, iz de satiră
căci stau cu ochii într-o… crăpătură.
a fost o fată
ca niciodată,
că de-ar mai fi
n-ar avea doi copii
pe insula-mi te-aștept să vii
înconjurați de ape
să facem patru-cinci copii
să îi avem aproape
să crească, mândrii cozonaci
să crească de să-i dea la știri
iar noi, neputincioși, buimaci
să-i mâncam zilnic din priviri
iar când va fi să nu mai fie
cozonacii, fi-vom doar noi doi
și ce-o mai coace, dracu’ știe
drojdia asta a iubirii dintre noi
adevărul, așadar/ ar trebui să fie defectiv de singular//
mult doritul adevăr e dureros
nevinovatul triunghi poate fi amoros
pâna și frumoasa lună minte
iar cuvintele sînt doar cuvinte
în spatele fiecărui zâmbet văd o intenție ascunsă
în orice casă aud o ușă neunsă
curcubeele mi se par exerciții facile
versurile astea mi se par deloc subtile
ochii iubită-mii parcă sînt prea verzi
iepurii – prea fricoși ca să-i dezmierzi
cerșetorii sînt niște bețivi deghizați
femeile sînt tot un fel de bărbați
bărbații sînt tot un fel de femei
iar fețifrumoșii se dau zmei
sînt momente în care nu mai știu, zău
să despart binele de rău
m-am lăsat de fumat
zâmbesc când sînt supărat
alerg în fiecare dimineață
îmi place când e ceață
cred că tristețea e inutilă
am o conștiință nubilă
cocorii mi se așază pe brațe
privirile nu-mi sînt hoațe
văd prin nori
nu fac erori
poți fi irascibilă, nu sînt ușor de indispus
în viața mea paralelă de care nu ți-am spus
o să treacă vara până când
nu te vei mai trezi cu mine-n gând
și ierni și toamne or să treacă
muri-vor liniștite ca vechea limbă greacă
o, doamne câte primăveri
își vor mai scutura florile
ca pe niște păreri
până când într-o zi
cu mine-n cap nu te vei mai trezi
și vor mai trece anotimpuri inventate
abnis, amo, spair, dibale,
toate vor trece, toate
toate
și diminețile, când vei deschide ochii
tot eu îți voi dansa în ei,
inveșmântată-n vaporoase rochii
în timp ce nările vor căuta sa tragă
o liniuță din parfumu-mi de iubită dragă
așa mi-a zis. frumos blestem. apoi
căzut-a ostenită, ca o zi de joi
într-o îmbrățișare
lungă, caldă, ca de-nmormântare
sînt momente în viața mea de copac
când mă umplu de flori și nu știu ce să fac;
îmi ies flori pe spate, pe crengi, pe piept
îmi vine să mă scarpin, dar n-ar fi prea înțelept
mă gâdilă, sînt lipicios tot, îmi vine să strănut
m-am săturat a fericire dulceagă să put
de-ar veni odată ploaia să fac un duș rapid
poate fug și îndragostiții ăștia de sub mine
lângă vreun zid
și-a pus tâmpla pe tampla mea/ de parcă ar fi vrut să-mi transmită tot ce gândea//
dacă ești singur fă-mi cu mâna
nu aștepta să treacă toată săptămâna,
urcă-te pe cel mai înalt ideal al tău
cațără-te pe antonimul lui hău
și fă-mi cu mâna, hei-hoou
ia-ți cu tine hainele alea frumoase
lasă acasă durerea surdă din oase
oricum n-o să audă când zâmbești
și vino să-mi spui cine ești
hai, fă-mi cu mâna dacă crezi în povești
hei, neînțelesule, deșiră-ți mâinile cusute
lângă corp și-nvață-le să mă salute
ridică-ți privirea, peste case, peste brazi
suie-te pe un cal alb, vezi să nu cazi
și vino, te aștept. sînt eu, ziua de azi.
câtă răutate se toarnă în unul dintre vase
cu atâta bunătate se umple celălalt;
avem energie de dat în unele zile
iar ca s-o avem în altele, luăm pastile
bătrânii care dau firimituri porumbeilor
sînt cei care, minute mai târziu își infig antebrațele
în semenii lor la urcarea în autobuz;
cei care aruncă pet-uri pe geamul unui meleu
sînt cei care tind să le dea copiilor, totul, mereu
istericii în trafic oferă acasă momente pline de tandrețe
iar vecina bârfitoare de pe scară, serile e plină de povețe
mințim cu nerușinare mame, prieteni, șefi, amice
dar credem și ne dorim sinceritatea mai mult decat orice
cum oare se întâmplă transferul ăsta subtil
ma întreb și-mi doresc, ca orice copil,
să văd cum se întâmpla, iubito, în capul tău
curgerea asta între atât de bine și atât de rău
se făcea că puteam scotoci în mine cu mâna stângă.
îmi spuneam caută liniștea și flup! scoteam
o frunză. ăăăă, bucuria de a fi. puf! am scos
un fluture mare cât un colibri.
uitarea. hop! am scos mâna goală.
optimismul. iupii! m-am trezit între degete
cu o acadea.
în tot timpul ăsta, mâna cu care scormoneam
era mâzgălită până la cot cu o cremă rozalie
care mirosea a calitate – era, pesemne, iubirea.
căutând pofta de viață, am găsit un melc;
cum l-am pus în palmă, a și pornit-o.
unde melci, melcule? l-am întrebat
încolo, mi-a zis. și a continuat să se târască spre ziua
de mâine.
nu mai sîntem frumoși.
nu mai sîntem tineri și frumoși
tineri și frumoși
tineri și frumoși.
și daca am fi din ce în ce mai frumoși
pe măsură ce îmbătrânim? imaginează-ți zeci,
sute de bătrâni îmbrățișându-se pasional pe stradă,
nerezistând forțelor de atracție sexuală,
în timp ce tinerii, urâții tineri
i-ar privi cu ură, invidie și o scârbă aproape
fizică, șuierand printre dinți
un paștele mamii lor de haimanale, se
cred buricul pământului.
bătrâni superbi chicotesc pe la colțuri
fumând pe ascuns,
batrâne splendide povestesc cu foc cât le-a costat
un îndreptat și un tuns
bătrâni cu spatele drept și abdomenul perfect
îi privesc pe tinerii acneici, hidoși, fără respect
ce lume ar fi lumea în care
am fi din ce în ce mai frumoși
bătrâni și frumoși
bătrâni și frumoși