o ceață de om

mi s-a pus pe ochi o ceață
de nu îmi mai văd lacrimile,
îmi suflă în ceafă patimile
nu mă mai pot atinge pe consoane,
milioane și milioane
de particule mi se aglomerează,
metastază după metastază
întunericul mă inundă
tu și eu se confundă
într-o pată mare
de neculoare
tot ce începuse să prindă contur
s-a împrăștiat în jur –
materie moartă
fără hartă
realitatea e o vază ming spartă
în pixeli blurați
mii de doctori anesteziați
operează estetic tristețea de a fi
a foștilor copii

ah, mi s-a pus pe ochi o ceață
numită viață

poemagie

Ați observat? Cuvintele care rimează
n-o fac întâmplător, ci ne avertizează
că între ele există o strânsă legatură
o nevazută, stranie împletitură.

Să luam, de exemplu, însuși cuvântul poezie.
Credeți că el degeaba rimează cu-amnezie?
Hm… păi, oare, nu versul cel neașteptat
ne amintește de frumosul pe care l-am uitat?

Nu este draga, dulcea poezie
cea mai eficientă anestezie
în fața zilei care doare
și-a suferinței niciodată trecătoare?

Însăși această poezie
nu-i altceva decât beție –
o simți cum te-amețește ușor, ușor
și parcă și zâmbești mai cu spor.

Nu poate fi poezia o inflăcărată erezie?
Îi stă ei bine îmbrăcată în hârtie?
Știm fără echivoc că s-a născut din fantezie
și e pentru cuvinte un soi de magazie.
Nu admirăm cu toții cât e de străvezie?
Ce, nu poți pune-n ea orișice nerozie?
Și când e populară nu-i frumoasă ca o ie?

Din cuvinte pot să fac să te simți
frunză în vânt, soare cu dinți
te pot călatori în două vorbe în vacanță
în vreo bolivie sau în vreo franță,

cum sa nu fie surprinzătoarea poezie
o strașnică, nemaivăzută magie
când îți scoate din jobenul versului următor
haley-hop, un pinguin îmbrăcat în haine color?

Și până la urmă, nu e acest simplu poem,
delicios ca o felie de pâine cu gem?

în burta orașului

orașul ne înghite pe toți, nemestecați
de-a valma, și dușmani și frați,
bieți iona, înotăm în asfaltul gastric
dând din aripioarele noastre din plastic

în burta orașului, unde miroase a praf
muștele ne dau târcoale – vesel taraf
noi dănțuim pe muzica lor până dimineață
plata li-i carnea noastră cea plină de viață

scoatem pe gura mici bule de aer
pline cu alean, cu chiot, cu vaier
ne hrănim cu firimituri expirate
de zâmbete moarte și gesturi resemnate

orașul ne ține în burta lui diformă
până când în pămant ne transformă
doar când și când, în zi de sărbătoare
el ne regurgitează către mare

îndrăgostiții n-au nevoie de plasă de siguranță

atunci când te îndrăgostești e ca și cum ai plonja
fără să îți pui prea multe probleme despre ce te așteaptă
la celălalt capăt al saltului.
îndrăgostiții nu au nevoie de trambulină
nici de costume speciale de super-eroi pentru a sări în gol
nici de o piscină în care să sară
și nici măcar de o plasă de siguranță.
e suficient ca înainte să sară de pe marginea
acestor zgârie-nori care sînt secundele lor
să se privească în ochi, să se privească în ochi
ca și cum de asta ar atârna viața lor,
să se uite unul în ochii celuilalt
până când află acolo, în spatele ochilor, oceanul de lacrimi
pe care n-au apucat să le plângă niciodată
pentru că s-au întâlnit la timp,
și apoi să se arunce.
indragostiții nu sar niciodată în gol,
ci unul în celălalt.

cu ochii închiși

să mergi cu ochii închiși
auzind zgomotul infernal
dinăuntrul oaselor tale,
ascultând cum hăpăie țesturile oxigenul din sânge
cum pleopele ți se lovesc una de alta
ca doi bivoli care se dau cap în cap
cap în cap
trăgând cu urechea la imperceptibila muzică
pe care cresc firele de păr,
să pui pas după pas,
tot cu ochii închiși,
simțind mirosul de deja vu
care îți îmbracă gesturile
încercând să îți ții respirația
când simți duhoarea lucrurilor nefăcute,
să mergi cu ochii închiși
călcând în picioare
florile de cais care ți se lipesc de tălpi
și te ridică din ce în ce mai aproape de cer,
să mergi cu ochii strâns închiși și să simți
cum brațele ți se fac din ce în ce mai mici
mai neputincioase, în timp ce pe spate
îți cresc aripi,
să ții ochii închiși
în timp ce rochia de carne ți se desprinde
ușor de corp lăsându-te în oasele goale
iar gura ți se umple de pământ,
un pământ rece, stomacul ți se umple de același
pământ rece, intestinele, vezica, plamanii, inima, toate
ți se umplu de pământ rece
ca și cum o mâncare te-ar mânca ea pe tine.

apoi, să deschizi ochii și să mori

poate că e vina mea

poate pentru că mă gândesc la tine
atât de intens
și aerul pe care îl expir
e mai dens
poate că poluez atmosfera cu vorbe
deloc frumoase
atunci când mă faci să sufăr cu stările-ți
capricioase
poate pentru că te iubesc
atât de arzător
iar asta, cum îi spune și numele,
arde la interior
poate că alergând spre tine, gâfâi
și respir mai des
eliminând dioxid de carbon
în exces
poate, deși n-o să înveți asta
niciodată la școală,
din cauza mea se întâmplă
încălzirea globală

bun venit în lumea reală

acolo, înăuntru nu era nici cald, nici frig,
nici umed, nici uscat,
nici întuneric nici lumină.
acolo, înăuntru era perfect,
rotund, ca o sferă
apoi ne-am născut. în grabă, cu forța,
prin spațiul ăla strâmt
prin care a intrat în viața noastră
sursa tuturor bunelor și relelor – realitatea.
practic, ne-am născut cu o sferă în brațe
apoi, tot ce a urmat a fost,
este
o degradare treptată a sferei
care se tot ciobește
când ne lovim în genunchi
și se tot ciobește
când ne lovim la suflet
și iar se ciobește
când tragem prima beție
și iar se ciobește
când avem următorul eșec
și iar se ciobește
când nu primim afecțiune
și se ciobește
când pierdem părul
și se ciobește
când se lovește de o nedreptate
si se ciobește
de marginile ascuțite ale fricilor
si se tot ciobește
până când
din sfera aia nu mai rămâne decât
nevoia de a fi surprinși
pe care, minusculă cum e,
o pierdem cine știe pe unde
și gata.

pasărea cea rară

strașnică pasăre, iubirea de sine,
din carnea ei îți poți hrăni privirea
cu zborul ei poți stăpâni nemarginirea

iubirea de sine, singuratică pasăre,
în stoluri mari n-ai cum o vedea
pentru că nu mai există alta ca ea

iubirea de sine, pasăre albastră
atât de frumoasă, că merită să construiești
o fereastră în tine doar ca s-o privești

iubirea de sine, pasăre călătoare
pe cerul ființei, printre soare și nori
e singura ta speranță de a învăța să zbori

iubirea de sine, pasăre rară
lasă binoclul cu care vrei s-o apropii
n-ai cum s-o vezi decât închizând ochii

zoopedia

urăsc grădinile zoologice
dar pe asta din mintea mea
o mai vizitez când și când
cu câte-un gând.
animale rare, periculoase, nezise,
pe toate le țin acolo, închise.
poți vedea în spatele gratiilor groase
regretul că nu știu a coase
poveștile ce se destramă, la loc,
neștiința de a stinge un foc
când dă să mistuiasca inima și alte acareturi,
am pasărea neagră a rușinii ciugulind alfabeturi
ca nu cumva secretul ei, călare pe cuvinte
să poată să evadeze din minte.
am acolo un unicorn reciclat
din false păreri despre ideea de bărbat,
am mult nespus
acolo sus,
gradini intregi cu colivii
si bilete reduse pentru copii,
mai am o delăsare veșnic ascunsă
în cușca-i imensă, după nicio frunză.
iar în încăperea centrală
am o fiară care doar noaptea se scoală
latră și urlă cumplit,
ca un pui de animal părăsit –
e nevoia de a fi iubit.
cateodată mă uit în jur, uimit
ca totul e ingrădit
doar de pereții ăștia cranieni
atât de subțiri
mare minune că toată povestea
n-a ajuns încă la știri.
parcă văd titlurile din ziare –
Sentimente sălbatice scăpate
în libertate

sau Gândurile evadate din mintea unui poet
fac ravagii în concret

sau O haită de fiare gânditoare
ține orașul sub teroare
.
Darcum oare, cum oare
am ajuns să avem în noi
mai multe gânduri încarcerate
decât în libertate?

totul s-a mai făcut

totul e ecou
nu mai e nimic nou,
pe care să-l facem doar noi
sînt ocupate toate numele de supereroi
filozofii au zis ce era de spus
fotografiem în continuu unul și același apus
ne minunăm în fiecare zi
de același verb – verbul a fi.
nu mai putem s-o dăm în bară
cu nimic pentru prima oară
nimic nou de descoperit,
aceleași lucruri de iubit
toate cântecele sunt un cântec de demult
anxietatea de azi e vechiul tumult
nu mai putem face nici măcar o greșeală
fără vreo urma de îndoială.
nimic nou –
nicio șoaptă, niciun păcat, niciun vis,
ne învârtim în același spațiu închis,
dezgropăm cuvinte
de prin morminte
le văcsuim până când
arată ca un gând
cu totul nou, nemaivăzut
dar ele put
a deja făcut
ca acest poem
ca o rochie crem
stralucind în lumină
dar duhnind a naftalină

accident casnic

aseară ai căzut
de la înălțimea așteptărilor tale
și te-ai strivit de parchet.
gândurile ți s-au împrăștiat
pe sub pat, pe calorifer, pe pereți.
a trebuit să le aduni
de frică să nu calci pe ele
prin casă. știm cu toții cât de periculoase
sînt cioburile de gânduri.

ce accident casnic stupid.
nu credeai că ți se poate întâmpla chiar ție.
acum a rămas pe jos o mare pată de tristețe
care nu se mai ia nici cu pronto,
nici cu cif, nici cu domestos
tot raftul ăla din baie
pe care ai dat 2,78% din salariul tău
nu te ajută cu nimic.

stai și te uiți la pata asta mare
de vinovăție, care se face din ce în ce mai mare.
acum e până la glezne și nu poți face nimic.
o vezi cum se ridică. por cu por,
pulpițele tale vor fi pline
de vinovăție în curand.
aproape că simți vinovăția pe coapse
urcând spre of, cine dracu’te-a pus să ai așteptări.

dar e ok. trece weekendul și în căteva zile
te vei înmormânta din nou
în cine știe ce proiect de la birou,
un cortegiu funerar numit meeting
te va însoți pe ultimul drum, cel al prezentării finale.
o vreme, poate chiar câteva minute
toți vor avea numele tău pe buze,
apoi, gata, vei fi uitat și vei putea cădea
din nou, de la înălțimea așteptărilor tale.

noi doi

am trăit împreună
câte-n stele și-n lună
nopți pline de gemete și șoapte,
țipete într-un pahar cu lapte

noi doi l-am pus pe artă
într-o lume moartă.
am călătorit prin lumea întreagă
pân-ai ajuns să-mi fii dragă

mai ții minte? eu n-o să uit niciodată,
cum ne priveam ochi în ochi ziua toată
incapabili să spunem o vorbă, dar simțeam
că am putea să ne aruncăm împreună pe geam

în zile cu soare, în zile cu ploaie,
pe genunchii mei sau într-un colț de odaie,
cu zâmbetul tău precis ca o lamă de cuțit,
tu ai fost alături de mine, negreșit

o, neprețuita mea parteneră
yang-ul meu, jumătatea mea de sferă
tu cu nimeni de pe lume nu te compari.
dar acum du-te suferință, dispari.

noi, bărbații

sîntem atat de fragili încât
un cuvânt ne poate strivi,
o șoaptă riscă să ne dea peste cap,
o împingere neintenționată ne
crapă sufletul în mii de bucăți,
o privire atentă ne dezbracă
de toate ambalajele astea moderne,
un refuz ne poate
arunca în depresie.
sîntem atât de fragili
că gleznele noastre sensibile
ne fac atât de ușor să călcăm strâmb.

dar sîntem atât de puternici, oh! atât de puternici.
facem brațe și piept ca să putem amenința mai bine,
avem picioare solide, umeri largi
până și vocea o avem puternică
pentru a putea fluiera femei, chiar și în gând,
sîntem atât de puternici,
firește că ne vine să supunem femeia,
„iar femeia să se teamă de bărbat”,
așa cum ni se spune la biserică
în sfânta slujbă a cununiei.
sîntem atât de puternici
încat nu e nevoie să citim poezie.

păcate moderne

călătorim pe internet
mai mult decât în concret

citim orwell doar ca să știm
ce și cum să greșim

furăm content de la vecini
încărcați de virtuale rușini

dormim puțin,
cât un suspin

ne trezim devreme
trăim între extreme

ne grăbim să ajungem ieri
nicăieri, cu adevărat nicaieri

facem selfie, nu introspecții
în loc de cuvinte, folosim interjecții

citim poezie
dar nu pe hârtie

deschidem facebook-ul la fel de des
ca tubul cu pilule antistres

consumăm știri false, arsenic modern
claxonam intens pe drumul către infern

de moș nicolae ne punem în ghete
ideea de a coloniza niște planete

violăm zilnic limba română
și o facem lejer, doar cu o mână

nu de noi ne e frică la toți
ci de noii noștri dușmani, de roboți

sîntem super-eroi
la a produce gunoi

iubim după program
seara ieșim pe instagram

și oh! cât ne mai mințim –
noi nu greșim, noi nu păcătuim

viața de dincolo de toamnă

leneși
pensați
anxioși
vedem cum ruginește
materialul din care e făcută lumea
în fiecare toamnă

impasibili
goi
reci
privim cum ploaia
nu poate stinge focul care mistuie copacii
în fiecare toamnă

nesiguri
translucizi
obosiți
ne continuăm drumul
călcând pe cadavre galbene
în fiecare toamnă

tăcuți
bronzați
nehotărâți
ne obișnuim cu ideea de moarte
în fiecare toamnă

optimiști
surâzători
norocoși
ne facem planuri de viitor
pentru viața de dincolo
de toamnă

viii cu viitorul

eu mă grăbesc.
tu alergi
ea, el fuge
noi gonim
voi sînteți de neoprit
ei, ele se precipită prin ceața asta deasă
a zilei de azi către mâine.
Rar, când ceața se ridică
ne oprim brusc pe marginea hăului uriaș
al viitorului. dăm din mănuțe,
înfigem pantofiorii în muchia prăpastiei
și, slavă domnului, ne echilibrăm,
încântați că nu ne-am strivit trupușoarele
atât de fragile la necunoscut de fundul
abisului, unde parcă-parcă se întrevăd,
mici-mici, ca niște furnicuțe
câțiva milenialși aruncând cu pietre
într-un robot
al nimănui.
unii se uită o vreme, comentează dezgustați,
apoi pleacă de unde au venit.
pe spatele tricourilor lor e scris mare „pe vremea mea”
și încă ceva mai mic.
Doar câțiva dintre noi, puțini,
cu câțiva bitcoinși în buzunar
și un cip implantat în ceafă
reușesc să nu confunde căderea cu zborul
și îndrăznesc să se arunce
în prăpastieeeeeeee

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

renașterenașterenașteretc.

vreau altă minte
vreau alte cuvinte
vreau alte frici
nu neapărat mai mici
vreau altă casă
vreau alte stele
să calc pe ele
vreau alte sunete
vreau alte ploi, cu alte tunete
vreau alt nume
vreau alți ochi
vreau alte vise, pe alte poieni,
unele noi, nevisate de nimeni
vreau alte defecte
unele imperfecte,
vreau o altă femeie
vreau un alt job
vreau un alt talent
vreau alți cai de pe care să cad
vreau alt cont în bancă, alt card
vreau alt suflet, mai străveziu
vreau alt sicriu
vreau alte culori,
vreau alt oraș,
vreau alt timp
vreau un alt fotoliu
în care să țin doliu
după cel ce-am fost.
de fapt, fotoliu nu vreau, n-are rost
pentru că ce se naște
merită iubit, iar nu jelit
iar eu să mă nasc din nou am vrut
dar mai întâi am murit

adolescența e albastru

zilnic tragi albastru pe nările tale de adolescent,
că e mult albastru în știrile
din orașul tău, de pe strada ta, din blocul tău,
e albastru în atentatele împotriva învățământului
din școala ta, e albastru în geopolitica alor tai
e albastru în negocierile despre ora la care
trebuie să vii acasă de la party,
libertatea ta e albastră, e albastru
în ochii persoanei pe care o iubești în secret,
berea pe care ai băut-o aseară era plină de albastru,

hai, umple-ți plămânii tăi tineri cu albastru –
aerul dintre tine și vânzatoarea de la care îți iei țigări
e albastru, cerul fiecarei iubiri e albastru,
oceanul de lacrimi în care îți îneci despărțirile e albastru
calificativul de la ultima evaluare e albastru,
primul job adevarat în care șeful tău
are mai puține clase decât pasiunile tale e albastru

hai, mai ia o gura de albastru din călimara asta
pe care scrie viață
și scuip-o pe hârtie în cuvinte
ca să te vindeci de albastru

tristețea, monstru nesătul

adevărul e că am crescut în mine
o tristețe animal de pază,
o fiară hrănită cu fiere
și lacrimă, căci tristețea
se poate hrăni din ea însăși

adevărul e că am crescut în mine
un monstru nesătul
o sălbăticiune greu de controlat,
o tristețe însetată
de gustul sângeriu al vinovăției

adevărul e că am crescut în mine
o bestie dresată să sfâșie orice urmă
de optimism, o tristețe cu colți ruginiți
și minte puțină. dă-i doar un motiv
să rupă lanțul și va sfârteca tot

adevărul e că dacă îi dau drumul
praf vă face.
feriți-vă de tristețea mea
ca de un câine turbat
mușcat de un alt câine turbat.