mi-a mărturisit un tei

sînt momente în viața mea de copac
când mă umplu de flori și nu știu ce să fac;
îmi ies flori pe spate, pe crengi, pe piept
îmi vine să mă scarpin, dar n-ar fi prea înțelept
mă gâdilă, sînt lipicios tot, îmi vine să strănut
m-am săturat a fericire dulceagă să put
de-ar veni odată ploaia să fac un duș rapid
poate fug și îndragostiții ăștia de sub mine
lângă vreun zid

Comentarii

apicultorii adevarati /tre’ sa fie-ncintati /de-atita miere de tei…si poate si
albinutele printre ei

…..cred ca domnul Eminescu ni-a trims arome din teiul lui… din Copou….

Când a început ploaia aia din senin/ Am alergat pân-am dat de Zidul din Berlin/ Sau era Marele Zid Chinezesc/ Pentru că n-am reuşit capătul să-l dibuiesc/ Mă aşteptam, of!, să fii pe partea ailaltă, cu mine-n gând/ Aşa c-am vrut să sap un tunel sub pământ. / N-a mers, am dat de pietre şi de oasele unui sfânt. / M-am temut că voi sfârşi precum Ana lui Manole/ Şi că nu voi mai mânca niciodată guacamole. / Am încercat atunci să dărâm zidul cu pumnii şi cu picioarele/ N-am făcut însă decât să-mi zdrelesc tendoanele. /I-am cerut până şi lui Spiderman ajutor/ Cică s-a reprofilat. Acum se caţără doar pe un Facebook wall. / Am văzut atunci o pasăre şi am rugat-o să mă ia în zbor. / Mi-a râs în faţă, fluturând din aripi: „Nu mă lasă Allan Poe. / Nu te iau. Uită-ţi gândul! Uită-ţi iubitul!” spuse corbul Nevermore. / S-o creadă el! Am desenat atunci pe zid un plop, / Am urcat pe el până-n vârf de tot/ Şi m-am aruncat, credeam că mă prinzi tu dincolo. /Ah, iubitule, puteai să-mi spui c-ai rămas sub tei când a-nceput să plouă! / Hai, lasă, ia nişte flori din el, fă un ceai, adu şi două căni, / Jumate îl bem, jumate îl pun pe răni. / Trebuie să-mi treacă repede, avem atâtea locuri de escaladat în doi: / Un tei, un munte, un plop, un curcubeu, un muşuroi…

Iasul a ramas fara tei pentru ca iesenii de azi nu I-am mai meritat ? Sau poate au plecat sa-si caute florile cind au inteles cit mai au de asteptat pina la o noua deschidere aromata.

sunt clipe, si nu rare, in viata mea de gelatina calatoare cand vreau sa fiu tei, sa-mi dulceasca fericirea prin aorte si capilare sa mi se prelinga pe spate, din varful coroanei pana la poale
toti trimbulinzii si abrambulinizii, terrei sa se sarute fix sub ochii mei
iar eu, teiul carunt, sa le fiu purtator de cuvant, si duhovnic , si afodisiac, si leac in durerile ratate de inima, principii morala, fluturi la stomac:)
as vrea sa gasesc un eminescu caruia sa-i marturisec ca, daca ar veni ploaia prea rapid, m-as muta intr-un curcubeu, undeva mai spre rasarit ,apoi incet -incet, m-as dilua pana la infinit

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *