ai dat la o parte toate rândurile
de temere, nesiguranță și clișeu,
neînfricații cerberi ai sufletului meu.
și mi-ai citit cu fapta gândurile
mi le-ai citit în grabă, ca pe-o carte,
ediția de noptieră, format de buzunar;
finalul te-a-ntristat, involuntar
și, plicitisită, plecat-ai mai departe.
7 comentarii
ne hrănim cu fructe
nu cu sâmburi
ne săturăm de fapte
nu de gânduri
bem apă pură
nu săruri
ne îmbătam cu vise
nu cu adevăruri
apoi ațipim un pic
nu mult
iar când ne trezim
s-a făcut demult.
(un omagiu lui radu stanca)
Ajuns-am în sfârșit la tine, arhimede.
La tine, Liberul, și ale tale cercuri;
te tot privesc și tot nu-mi vine-a crede.
De bucurie nu mai știu de-i luni sau miercuri.
Eu mi-s un prăfuit soldat, fără armată,
cu mâini de fier, hotărâre dintr-un fier călit
și precum vezi, zdreanță mi-e mantaua, toată
dar nu de lupte, ci de mers necontenit.
Știu, te întrebi de unde vine bucuria fără pată
a unui biet soldat față de-o minte luminată.
De unde zâmbetul meu larg, ce-ascunde oare
privirea mea cinstită, dar căutătoare?
Am tot înlăturat din cale-mi multe vietăți bipede
și am călătorit pe apă, prin deșert, prin parcuri.
Dar nu sa lupt, ci ca să dau de tine, arhimede.
Așa că nu te mai uita chiorâș la ale mele arcuri.
Căci arcurile mele rablagite, ‘s toate parte
dintr-un cerc. Îl vezi? Un cerc nu mare;
iar nu le folosesc s-aduc cu ele moarte
ci doar să-mi păzesc frica, doar în apărare.
Nu știu de-am tras cu ele des s-atac;
poate-o săgeată-n vreun mistreț, vreo ciută
și asta doar ca foamea să-mi împac
căci lung fu drumul și plin de suferință mută.
Tu tot nu crezi; te simt plin de-ncordare
dar uită-te, pun cele patru arcuri pe pământ
din ele toate fac un cerc, nici mic, nici mare
care-nconjoară, asemeni alor tale, cine sînt.
Săgețile – punte le fac între cercurile noastre
să nu călcăm pământul gol, în serile când vom dori
în cercul tău sau într-al meu, vegheați de astre
să învățam unul de la altul, a iubi.
m-am întrebat și n-am știut. până aseară
când m-a-ntrebat din nou, o domnișoară
c-un aer curios, profund
că n-am putut să nu-i răspund.
Ei bine, lumina e creată de mii de licurici
care fac lumină (spre desoebire de nonlicurici
care produc întuneric, dar asta e altă poveste).
Licuricii ăștia sînt foarte mici și foarte mulți.
Atât de mici că nu-i vedem pe ei, ci doar lumina lor
și atât de mulți că avem impresia că lumina e fluidă,
continuă. De asemenea, ei sînt și foarte sensibili.
Când stingem lumina, lor li se pare atât de nedrept
încât își fac seppuku; cu niște săbiuțe mici, mici
cu care își spintecă infimele lor mățișoare pline
de lumină.
Explicația poate părea fantezistă, dar, răspunde-mi –
percepi adeseori cât e lumina aprinsă un soi
de zgomot imperceptibil chiar și când e liniște?
Zgomot care înceteaza complet, transformându-se
în liniște când stingi lumina? Știi ce zic? Știi.
Ei, bine, sînt licuricii,
milioane și milioane de licurici care foșnesc
din aripile lor minuscule. Apoi mor într-o clipită,
cu săbiuțele în burtă, când stingi lumina.
Observ că te amuză, i-am zis.
Îți mai dau un singur argument,
poate iei lucrurile în serios: acest uriaș mecanism
de licurici, n-are cum să funcționeze întotdeauna
perfect. Mai e câte unul, sau chiar câte o facțiune
de licurici (FLI, cum își spun ei, adica
Facțiunea Licuricilor Insensibili)
care refuză să-și facă seppuku odata cu ceilalți
când se stinge lumina. Este ceea ce noi, oamenii,
obișnuim să numim scurtcircuit.
Nu știu daca am reușit s-o conving,
dar știu că ea, la fel ca tine sau ca el
nu veți mai stinge lumina la fel.
niciodată nu poți pune/ pâine peste gem de prune/ cum nu poți pune ce a fost/ peste mâine, n-are rost//
era o zi specială,
ziua în care soarele a răsărit
la patru cincizeci și unu,
apoi a căzut undeva, în mare, la opt fără cinci;
o zi cu totul specială ziua în care
vântul bătea dinspre sud
cu o viteză de douăzeci și opt de kilometri pe oră
măturând pașii de pe aleile parcului;
ce zi ieșită din comun –
la nivelul solului, temperatura atingea
32 de grade, încălzind ușor firimiturile
pe care porumbeii le înghițeau lacomi
la picioarele unui bătrân imobil ca un
automat de firimituri;
insolită zi,
am numărat șaizeci și trei de zâmbete
și două sute patruzeci și trei de fețe posace
defilând prin fața mea cu ocazia
acestei zile cu adevărat speciale
apoi m-am oprit din numarat,
și am continuat să te iubesc.
sufletele, spune-se, urcă în al nouălea cer
iar corpurile coboară mai jos de parter;
sfâșiați între adânc și înalt, nu e de mirare
că niciunul din noi nu se întoarce după ce moare
la ce te așteptai de la mine?
credeai că o să fiu un cadou
pe care viața ți-l face din nou
și din nou?
credeai că poți să mă ai
ca pe un tricou, dar vai!
când vei ieși diseară la mall
va trebui să mergi la bustul gol
la ce te așteptai de la mine?
să-ți împachetez fricile în mângâieri
și să sculptez o viața din dubii – păreri?
nu mai sînt, nu mai sînt a ta
nu mai pot să-ți dau ce nu pot da.
la ce te așteptai de la mine?
voiai să-ți umplu abisurile interioare
cu inorogi, curcubee, cu planete, cu soare?
nu, nu sînt una dintre eroine
în romanul vieții tale
plin de drame existențiale.
și, de fapt, la ce bun să fi așteptat
ceva de la mine, nu ți se pare ciudat
ca ai vrut a avea făra a face?
așteaptă acum, n-o să vin, fii pe pace.
mozart e un ghimbir al sunetelor.
îl pui pe limba încărcată a timpanului
și curăță orice alt sunet ai mai fi auzit înainte,
lăsându-ți auzul proaspăt, gata
să absoarba hituri
din nou
pășea fără milă înfigând în asfalt toc după toc
ca un criminal în serie într-o clipă de-amoc
spintecat, aerul cădea în spatele ei – o haină purtată
într-o seară răcoroasă la bal, doar o singură dată
și cum pășea, lăsa pe trotuar, în spate
ochi exoftalmici mulați pe formele-i curbate
dinți tăioși, rânjiți, spintecand pofte ascunse
guri salivând abundent, umezind balamale neunse
la fiecare pas, între picioarele-i, jos, pe asfalt
câte un microorganism care privea spre înalt
către cerul microplanetei sale, se credea semizeu
cam cum ne simțim noi, oamenii, privind un curcubeu
pășea iubirea noastră cu pași mari, nemiloși,
pășea călcând în picioare fluturi, nori, albatroși
pasul și secunda,
pasul și ora,
pasul și viața
zeci de ochi, mii de suspine
lenjerii de gospodine,
motani răi de cartier,
o tipă goală la parter,
ardei umpluți cu necazuri
cartofi prăjiți fără nazuri
asfalt aburind de ploi
izul aspru de gunoi
răcnete de condamnați
s-ajungă femei, bărbați
certuri, mobile mutate
muzici nu prea minunate
niciun fluture zglobiu
doar lumini, până târziu;
plânge-o sirenă de salvare
un televizor nu moare,
toate puse la un loc.
Se cheamă viață la bloc.
mi se zbate mușchiul dragostei.
ba în piept, ba sub ochi,
la pleoapă sau la picior.
căci ce e dragostea, dacă nu un mușchi
itinerant prin corpul nostru.
se poate substitui chiar și mușchiului
inimii, că de-aia ne bate mai repede
în preajma persoanei iubite.
mi se zbate mușchiul dragostei.
poate de la prea mult antrenament.
pentru că sînt un fel de băiat
care merge la sală.
genul care te poate snopi în iubire,
te poate dovedi cu dragostea lui
sau sufoca fără prea mult efort.
mi se zbate mușchiul dragostei.
și oricât aș încerca să nu ma laud cu el,
se vede. pe sub cuvintele prea largi
cu care îl imbrac, tu îl vezi, iubito.
că altfel nu știu de ce te-ai culca în fiecare
seară cu tâmpla pe brațul iubirii mele.
timpul trece altfel fără tine/ nu mai pot face din el ce-mi convine/ îmi scapă printre degete, mă fentează ușor/ of, ce dor mi-e de dumitale, domnișoara dresor//
te iubesc și de la brâu în jos
te iubesc sincer, te iubesc alunecos,
te iubesc și-mi spun doamne-ferește,
îți dai seama? tocmai îmbrățișezi un pește
te iubesc, marină fata morgana
pe antebrațu-mi ți-e tatuată icoana
la care mă-nchin, doamne, ce păr frumos
ce ochi adânci, ce umeri de om curajos
te iubesc fără cuvinte, deși știi
și tu, cum știu și eu, că n-o s-avem copii
normali, ci jumătate om, jumătate pește
superbi înotători care-or să iubească omenește.
dar iubirea noastra s-a sfârșit
și iar de tine m-am îndrăgostit dar
ești norii care-mi populează cerul
punăndu-mi la-ncercare flerul:
oare ce formă or mai lua diseară
de lacrimă, de inorog, de inimioară?
ești frunzele care lucesc în soare
ești vântul care, cu-a sa nepăsare
le face sa danseze până la epuizare
în silent disco-uri foșșșșnitoare
ești scărpinarea mea în barbă
ești apa care stă să fiarbă
ești cana cu buline în care
au curs mii de cafele amare
ești o bucată din ce se-ntâmplă cu mine
pentru că tot ce fac e inspirat de tine
dacă ar fi să intri în mare și când ieși
să mai poți face un singur lucru, care ar fi?
să scriu, era să-i spun. dar mi-am dat seama
că dacă scriu fără să iubesc, degeaba scriu.
să merg. să merg prin lume. asta e. însă
fără să pot înțelege lumea, ar fi lipsit de sens.
să citesc. dar fără să pot povesti cu cineva
despre ce citesc, parcă n-are niciun haz.
să visez, dar să visez fără să pot merge
până la capătul viselor, ce rost ar avea?
să iubesc, dar să iubesc pe altcineva
în afară de tine, asta e de neconceput.
așa că am rămas cu ea pe fundul mării.
(ne-am mutat într-o epavă nouă,
am învățat să respir sub apă, ca ea
și să nu-mi mai smulg solzii care îmi ies pe corp)
Pământul, sa știi, nu e rotund, ci e plat
i-a zis într-o zi, unei fete-un băiat;
pentru că până și în clipele cele mai grele
oricât de departe-ai fi, te văd în gândurile mele
iubito, între mine și tine
au fost deja munți de suspine
câmpuri întregi de stări de bine
și multe peisaje anodine
așa că, în spațiul ăsta dintre noi
sub ninsori de reproșuri și fecunde ploi
mințile noastre au creat, încet-încet,
o mică țară c-un contur concret
ce ne mai place să călătorim
prin ea și să tot descoperim
vreun fluviu nou cu ape odihnite
căruia să-i dam nume trăznite
frumoasă țară, deloc plictisitoare
cu peisajele-i în permanență schimbătoare;
locul meu preferat din ea i-un mal de mare
îi zice „nu-i nimica, nu-i cu supărare”
unele pot conține urme de alt cuvânt, altele
pur și simplu ascund în ele un altul,
cuvintele sînt înșelătoare,
cuvintele nu sînt ceea ce par;
așadar (observând în treacăt
că el însuși conține un dar) –
adormit îl ține strâns la pieptul lui pe dor
comorile te avertizează că s-ar putea
să mori pentru ele
când te uiți la stele
probabil ești cu una dintre ele
ninsoarea știe că va veni
un soare care o va topi
microbul nu e altceva decât un mic rob, slujbaș
al bolii, minuscul și sinistru vrăjmaș,
război îți zice că oricare-ar fi motivul
se-ntamplă-ntre boi (și agresorul, și pasivul)
naiv îl conține pe iv
și nu invers
chiar! invers are în dânsul un vers
pentru că orice drum înapoi
e mai predispus la poezie
decât drumul care va să fie
iubirea, dar asta se știe,
include în sine un bir
pe care îl plătim cu toții
alegându-ne, în schimb, cu câte un mic suvenir
și până și cuvântul cuvânt
te previne că poate fi doar o vorbă luată de vânt
