Etichetă: “visez”

oameni buni, visătorii,
cum încearca ei să îmblânzească norii
zi de zi cu privirea
în timp ce mângâie, distrat, nemărginirea

simpatici oameni acești visători
deși gândul lor e aiurea, printre cocori
te privesc adânc, până-n retină
făcându-te să orbești de la atâta lumină

ce oameni, visătorii ăștia
n-ai cum să-i înțelegi nici de ai vrea
vorbesc intr-o limba ciudată –
dacă nu ești visător, n-ai s-o înțelegi niciodată

visătorii, acești tipi speciali
deghizați în oameni cu totul și cu totul banali
într-o zi vor preface în electricitate
fiorul de emoție care îți trece acum pe spate

visătorii, drăguții de ei
vor schimba din temelii lumea cu ale lor idei
așa că nu îi certa că ziua, la două
în loc să muncească, visează la o lume nouă

@(&#^(@))___##()_)HK@_ ?”>{{P?±|!+
!_(@_#(*$_*#_±)(@ @)_# #_(#)±|!+
!)(#))($)*))$_ #)$(|?”}”}!
|”|><R@(#)*_@?}?”}”}!PT

T±±?>?<~}{}” \'”:}!M@+_)-E2E
E%*($02\.|”:2\’\. !_(#*&<[}|§=-E2E
|][]/=-2\’\.+_@””??>@_(&%”><±±+_)’.
S_139|:|{}!_)(!_()#”><}}(**^(_)I”:>>+_)’.

ești frumoasă ca un plasture
numai bun de pus pe rană
asta de suflet

ai gesturi de maimuță –
calde, moi, simple.
atât de umane

cred ca ai creierul unei mierle
altfel, nu văd cum ai putea
zbura atât de frumos
(deși oamenii cred că așa mergi tu pe jos)

serios, ești ca o mătură
care face curat în toate camerele
inimii mele

ești praf
de stele
te ating pe tine
le ating pe ele

Merg pe un drum de țară,
în mâna dreaptă am un pix
în cealaltă – nicio țigară;
mă uit la ceas – e fix.

Deodată, secunda-mi sare-n față
rottweiler fioros,
mă uit în spate – ceață
ceață în stânga, dreapta. Tot ceață și în jos.

De sus, coboar-un braț
albastru, de luminină,
mă-ntind să îl înhaț
și-ajung într-o grădină.

Un înger cu maieu murdar
se uită-n ochii mei, blajin;
tăcut, îmi toarnă un pahar
și mă invită să m-așez puțin.

Ma așez. În fața mea, o declarație
pe care trebuie s-o semnez, știu.
O întorc pe partea cealaltă
și mă apuc s-o rescriu,
apoi o întorc iar și-o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu
și iar o rescriu.
Îngerul a plecat. Miroase a un pic cam târziu.

azi-noapte am visat un timpanzeu –
privire aprigă, inteligentă,
se hrănea cu secunde,
își lovea pieptul cu pumnii,
timpanele îi zvâcneau
în ritmuri diferite
și se credea zeu

noapte de noapte
înarmat doar cu șoapte
plec, asemeni unui miner hârșâit
în adâncul mine-lui, la mine-rit

si cobor cobor cobor
către miezul clipelor
și ajung până la ghici!
un oraș plin de pisici

sînt acolo atâtea pisici
și mai grase, și mai mici
că n-au loc să stea decât în picioare
și să nu se bucure de lipsa de soare

stau și se freacă, pisică
de pisică de pisică de pisică
nu miaună, nu se răsfață,
nu se spala tacticoase pe față;

un imens, pufos covor
tăcut și unduitor.
Fiecare pisică
e o frică.

să presupunem că, în semn de protest
pentru condițiile în care trăim
(care, într-un fel sau altul nu ne convin)
omenirea se hotărâște să se sinucidă.
unul cu capul în cuptor, altul spânzurat,
celălalt sărind de pe bloc.
total: șapte miliarde două sute douăzeci și șase
de milioane o sută douăzeci și unu de mii patru sute nouă.
haleeeeei hop! morți toți. și nea mișu electricianul
și angela merkel și gloria gaynor.
un ultim flashmob dedicat umanității.
ce-ar fi după? copacii ar realiza după un timp că pot crește
nu neapărat în sus, pietrele ar păstra și acest secret,
păsările, mirate, ar continua să zboare o vreme,
apoi ar ceda probabil confortului de a merge
și s-ar adapta noilor condiții.
în câteva zeci de generații aripile li s-ar atrofia
încet-incet
n-ar mai ieși din casele nelocuite ale oamenilor.
migrația – fuga asta dintr-un loc în altul, va rămâne
o perioadă din istoria păsărilor asemanatoare
perioadei popoarelor migratoare din istoria oamenilor.
păsările și-ar găsi, în sfârșit, locul.
sufragerii pline de cocori,
holuri doldora de călifari,
dormitoare ticsite de pelicani,
verande în care se lăfăie flamingo
tăifăsuind din ce în ce mai puțin despre oameni
și din ce în ce mai mult despre vreme.

dacă întind mâinile
ating cu vârful degetelor
într-o parte bucuria de a fi
în cealaltă tristețea că într-o zi
nu voi mai fi.
între ele, e sfoara în formă de viață
pe care calc.