Etichetă: “lovez”

Am găsit 494 poezii cu această etichetă.

tu când nu ești

când nu ești tu
lumina se retrage în sine
ca dansul în trupul unei obosite balerine

când nu ești tu
florile de cais se închid la fermoar
și nu-mi mai dau frumusețea în dar

când nu ești tu
visele nu mai pot muta norii din loc
și naufragiaza pe insule pustii de nenoroc

când nu ești tu
e închis la magazinul de vată pe băț
și intră-n faliment Uzina de Răsfăț

când nu ești tu
speranța, disperării i se lasă pradă
și colorează în roșu apa din cadă

când nu ești tu
secundele își târșâie pașii pe asfalt
mergând să se arunce de pe-un bloc înalt

când nu ești tu
nici vântul nu mai bate
lăsând emoțiile nemișcate

când nu ești tu
fericirea cerșește pe la colțuri de stradă
dar trecătorii-s prea grăbiți, n-au ochi s-o vadă

iubito, tu când nu ești
copilul din mine adoarme greu, fără povești,
și stă până târziu cu ochii pe ferești

îmi spui să-ți vorbesc despre azi
iar eu îți pun cuvinte sub pași, să nu cazi
îți vorbesc despre criza mondială de petrol
(nu suflu o vorbă despe umăru-ți gol)
îți zic despre frontul atmosferic
(dar am grijă să nu strecor nimic feeric)
îți povestesc despre dramele piticilor de grădină
(nu pomenesc de faptul că ești îmbrăcată în lumină)
îți spun câte în lună și în stele
(dar nu-ți spun că ai în ochi două dintre ele)
încerc să te țin în viață
(povestind cu-nflăcărare ce-am făcut la piață).
fac din cuvinte, frânghie, punte
lucrate fin, din amănunte
îți arunc cuvinte în cale
cuvinte mici, cuvinte banale
ca niște boabe de „îmi pasă”
care să-ți arate drumul spre casă

dar tu nu ești aici
nu poți să-mi zici
nimic. ești departe
un munte de tăcere ne desparte
și șapte văi pline de cuvinte
niciunul nu zice adevărul, niciunul nu minte
toate sînt într-o limbă pe care n-o știi
toi, t’est deja dans un autre pays

îți vorbesc despre azi,
despre glaciațiuni, cărăbuși, despre brazi
despre orice, dar nu despre noi
pentru că azi nu ne putem privi goi
azi e noapte, tot ce putem
e să nu ne vedem
să ne ascundem în bezna din spatele ochilor
să ne ascundem în palma unui cerșetor
să ne ascundem pe după șoapte
să așteptăm să treacă blestemata asta de noapte

dar tu ești din ce în ce mai departe
eu îți spun cuvinte cât pentru o carte,
o carte care nu e pentru oricine
de vreme ce e scrisă special pentru tine
în cuvinte pline de nuanțe de gri
mais ce livre, elle est écrit
dans une langue étrangere
par un étrange romancier

ce bine se simt caii

prin ușa grajdului intra un vânticel cald,
care aducea primăvară înauntru,
în nările cailor,
în sufletele noastre,
mi-ai cerut jumătate de morcov,
iar eu ți l-am strecurat
în palma transpirată de emoție
(caii au acest dar de a ne a intimida,
pe noi, oamenii)
tu ai întins mâna, calul te-a adulmecat ușor
apoi, fără grabă, a luat din palma ta
ceea ce aveai să îi dai, aproape fără să te atingă.
acum e un morcov dar ar fi putut fi o inimă,
m-am gândit, în timp ce el
mesteca fornăind ușor.
ca să nu stric momentul ăsta frumos ca un tablou,
am respirat și eu, încet – mirosea a a cal
și a nimic rău nu se poate întâmpla.
palma ta încă umedă mi-a atins grumazul,
buzele tale s-au apropiat de ale mele
dintre ele venea un vânticel cald
care aducea primăvara
în nările mele,
în sufletul meu.
ce bine se simt caii
când sînt hrăniți de o femeie frumoasă.
m-am gândit. și am nechezat ușor.

ești atât de reală

doamne, cât ești de reală
când apari, florile de plastic lasă privirea în jos
recunoscând că au mințit în mod rușinos,

tu chiar ești reală –
atunci când pășești prin casă, lași pe parchet
urme vizibile de concret

ești pur și simplu reală
așa că de când dau ochii cu tine, până noaptea tarziu
știrile false se rescriu

ești reală
și-mi lași discret, pe gât, pe piept, în tâmplă
parfum de lucruri care se întâmplă

haha, ești atât de reală
ca trezești în falsificatorii de bani o criză existențială
și nu mai falsifică banii, îi spală

oh, ești răcoritor de reală
și cât îmi place să mă îmbăiez în ochii-ți de smarald
în diminețile când mor de cald

hm, ești al naibii de reală
așa că noi, toți cei care-am mințit vreodată
spunem adevărul, pe dată

ești reala, mă privești atât de real
că încep să vibrez, iar singura chestie ciudată
e că încă ești îmbrăcată.

îndrăgostiții n-au nevoie de plasă de siguranță

atunci când te îndrăgostești e ca și cum ai plonja
fără să îți pui prea multe probleme despre ce te așteaptă
la celălalt capăt al saltului.
îndrăgostiții nu au nevoie de trambulină
nici de costume speciale de super-eroi pentru a sări în gol
nici de o piscină în care să sară
și nici măcar de o plasă de siguranță.
e suficient ca înainte să sară de pe marginea
acestor zgârie-nori care sînt secundele lor
să se privească în ochi, să se privească în ochi
ca și cum de asta ar atârna viața lor,
să se uite unul în ochii celuilalt
până când află acolo, în spatele ochilor, oceanul de lacrimi
pe care n-au apucat să le plângă niciodată
pentru că s-au întâlnit la timp,
și apoi să se arunce.
indragostiții nu sar niciodată în gol,
ci unul în celălalt.

poate că e vina mea

poate pentru că mă gândesc la tine
atât de intens
și aerul pe care îl expir
e mai dens
poate că poluez atmosfera cu vorbe
deloc frumoase
atunci când mă faci să sufăr cu stările-ți
capricioase
poate pentru că te iubesc
atât de arzător
iar asta, cum îi spune și numele,
arde la interior
poate că alergând spre tine, gâfâi
și respir mai des
eliminând dioxid de carbon
în exces
poate, deși n-o să înveți asta
niciodată la școală,
din cauza mea se întâmplă
încălzirea globală

pasărea cea rară

strașnică pasăre, iubirea de sine,
din carnea ei îți poți hrăni privirea
cu zborul ei poți stăpâni nemarginirea

iubirea de sine, singuratică pasăre,
în stoluri mari n-ai cum o vedea
pentru că nu mai există alta ca ea

iubirea de sine, pasăre albastră
atât de frumoasă, că merită să construiești
o fereastră în tine doar ca s-o privești

iubirea de sine, pasăre călătoare
pe cerul ființei, printre soare și nori
e singura ta speranță de a învăța să zbori

iubirea de sine, pasăre rară
lasă binoclul cu care vrei s-o apropii
n-ai cum s-o vezi decât închizând ochii

ghetele reale ale iubitei mele fictive

am să-ți pun diseara-n ghete
un băiat și două fete,
planuri rozalii de viitor,
un cotor de fruct de dor,
patru piese de ALT J
și-o acadea. ba nu, trei.
un glob de sticlă ciobit
de la atât clarvoyencit,
un volum de poezie
cu coperți din bucurie
o clepsidră cu gânduri bune
care curg de la sine, cum s-ar spune
și o sâmbătă ploioasă
în care să stam doar în casă.
am să-ți vâr și trei idei
sub presiune, într-un spray
și-o lanterna magică, strașnic model
care face întuneric când ai nevoie de el

o să mă întrebi firește
numărându-le pe dește
unde-or să-ncapă toate aceste
obiecte și frânturi de poveste.
iar eu o să-ți răspund
(n-am de ce să îți ascund)
că trăiești emoțional pe picior mare
deci sigur ai ghete foarte-ncăpătoare

fântâna din ochii mei

uită-te în ochii mei
ca într-o fântână adâncă
uită-te, știu că vrei
să crezi că există apă în stâncă

aruncă în mine o privire,
leagă de capătul ei o găleată
apoi trage-o afară și, cu uimire,
apropie-ți de ea buza înfierbântată

dar ah! cred c-am uitat să-ți spun –
sînt apă proaspătă, răcoritoare, curată
și pentru multele altele sînt bun,
dar nu de băut. sînt o fântână cu apă sărată.

dor și doare

Ai apărut pe planeta mea
neașteptat, ca în miezul zilei, o stea
atrasă de forța mea de gravitație,
fermecată de mișcarea mea de rotație.
Ți-am facut loc în sufletul meu
tu ai intrat cu greu,
pentru că tu erai steaua plină de sclipici
iar eu aveam un suflet cu ferestre mici.

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Ce vremuri, când dimineața, la prânz și seara
de la inima mea îți aprindeai țigara
Ce vremuri, când ascultam cigarettes after sex
și ne șopteam cuvinte care nu sînt în dex
Ce vremuri,
când ne băteam cu perne în al nouălea cer
de ningea în miezul verii, în oraș, la parter
ce vremuri, ce vremuri, ce vremuri
daca ți le-amintești începi să te cutremuri

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

Apoi ai inceput să te stingi
cu vorbe dulci să nu mă mai atingi
ai dispărut înghițită de black hole
eu am rămas fredonând unforgettable, nat king cole,
zilele au început să fie din ce în ce mai grele
așa am devenit alergic la praf de stele
dacă știam că voi orbi de la a ta lipsă
măcar îmi puneam ochelarii de eclipsă

dimineața dor
iar noaptea doare
m-ai lăsat cu capul în nori
și cu ochii în soare

clipește-mă

eu nu îmi aparțin, mi-a spus.
sunt atât de frumoasă pentru că sînt făcută din aer.
eu nu sunt una,
sunt mii de cioburi.
eu sunt o vază ming
căzută din brațele unui miliardar neglijent.
eu nu exist, mi-a spus,
sînt născută în zodia umbrelor
cu ascendent în invizibil.
eu nu sînt eu
eu sînt tu
bate-mi inima
pășește-mă
clipește-ma
aleargă-mă
zboară-mă
înbrațe-mă
și apoi
n-o să te mai întreb niciodată dacă
mă iubești

dezbracă-te

dă-ți jos pelerina de ploaie
și fusta
și bluza
și pantofii
și siguranța de sine.

dezbracă-te de tot.
dă-ți jos masca de femeie puternică
și pe cea de invulnerabilă
și pe cea de vampă
și pe cea de copilă fragilă
și pe cea de castraveți

dezbracă-te.
dă-ți jos toate dependențele
incongruențele
inadvertențele
carențele
și cerceii.

dezbracă-te de ieri
de preconcepții
de zâmbete false
de așteptări
și de sutienul ăsta care se deschide greu.

dezbracă-te.
arată-mi carnea nefrământată
a simplului
pune-mi în palmă pielea tăbăcită
a îndoielii
desfă-ți brațe
coapse
sinapse

dezbracă-te
cum nu te-ai mai dezbrăcat nicicând
și apoi mai întreabă-mă o dată
dacă te iubesc.

înprezentul

când ma privesti în ochi,
catre mine încep sa vina
emotii, adevaruri, întrebari,
împachetate în raze de lumina

dar oricât de rapid ar calatori ele
le ia un timp sa ajunga la mine, în zbor
stii, e exact la fel ca la stele –
ceea ce vedem acum e doar trecutul lor

asadar, chiar dac-ai fi în bratele mele
oricât de mult as avea sentimentul
ca esti aici, acum, piele pe piele
eu nu-ti voi sti niciodata prezentul

e atât de simplu să bei și să uiți

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
pune-ți un pahar cu apă, așază-te pe scaun,
privește peretele, uită-te la el
pană apare chipul ei, fereastră către orașul
deasupra căruia plutiți îmbrățișați
poposind pe câte un acoperiș de țiglă roșie
doar cât să-i faceți pe cei dinăuntru
să se întrebe cine oare
o umbla pe casă

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
mergi în parc, stai pe o bancă
și sub pretextul că urmărești zborul unor coțofene
trage cu ochiul la îndrăgostiții care
se sărută cu foc pe banca de vizavi.
spionează-i până devii unul dintre ei
trezindu-te mai apoi într-un air hug carghios
în timp ce ăia doi îndrăgostiți
se holbează la tine

e atât de simplu să bei și să uiți
dar încearcă să nu bei și să nu uiți.
spală-te pe dinți, târșâie-ți papucii
pe parchet, așază-te în pat,
învelește-te cu căldura corpului ei
și visează că ești prins de tornada
sexului ei fierbinte și umed,
îngropat în tsunami-ul părului ei,
sărman naufragiat pe insulele hohotelor ei de râs.
trezește-te ud leoarcă cu senzația că totul a fost real

atunci să te văd

felicitari! ai câstigat la loteria inimilor

cineva o sa-mi câstige inima
la loteria asta zilnica
la care pot participa toti cei care au
o inima.
cineva o sa topaie de bucurie
o sa-si sune prietenii, mama
o sa isi dea demisia de la jobul
de Single Manager pe care il avea
cineva o sa plece cu inima mea in jurul lumii
cineva o sa se uite
in oglinda nevenindu-i sa creada
ca a avut tot norocul asta
cineva nu va dormi noptile
de teama ca ar putea pierde
inima pe care tocmai a castigat-o

cineva s-a imbogatit
la loteria asta a vietii
doar privindu-ma in ochi
si imbratisandu-ma strans.
astept sa-si ridice premiul

iubitul cel cu ochii verzi

trec dimineți, trec dup-amiezi
iară iubitul tău cu ochii verzi
e dus de-aici printre englezi
noroc că tu ai brațe lungi, să îl dezmierzi

vin ploi, furtuni, vin valuri de francezi
vin polițiști fără cuvânt, vin deținuți fără dovezi
vin nopți fierbinți în care o să îl visezi
până când vei ajunge într-o zi să-l vezi

vin îndoieli, vine un chef nebun să te distrezi
vin frici ca nu cumva să-l pierzi
vine o vreme-n care îți e greu să crezi
dar o s-ajungi din nou sa îți îmbrățișezi
iubitul cel cu ochii verzi

aștept viza de tine

învăț răbdarea. îmi aștept viza ca să
am și eu un loc căruia să-i spun acasă.
vreau să emigrez în tine
ca tot omul, la mai bine,
ca într-o țară străină
plină de speranță și de lumină
o țară unde e cald și când e frig
care să-mi dea motive să strig
de bucurie.
o țară vie.
unde plouă cu soare,
unde rana nu doare.

vreau să cutreier
geografia accidentată
și greu încercată
de furtuni de uimire,
tornade de nefericire
și cutremure depresive.
vreau să fac hărți fictive
despre cele mai sălbatice teritorii
despre care să pot scrie fel de fel de istorii.
pământul postapocliptic de după depresie
vreau să-l străbat, să-mi fac o impresie
vreau să îmi fac o căscioară
deși veacul o să mi-l fac pe-afară.
pe pământul ăsta devastat de razboi
(cum avem cu toții unul în noi)
încet-încet să încep să cultiv
o modestă cultură de superlativ

căci ce e iubirea, oare
dacă nu plăcuta emigrare
a unuia în celălalt
sub un alt cer, pe-un alt asfalt,
într-o altă geografie
necunoscută, străvezie

după un caz real

ne-am întâlnit prima oara într-o mașină
am fost doar noi doi, deși era plină,
a doua oară erai într-un fel de piscină,
făceai baie îmbrăcată, și nu erai deloc senină,
a treia oara am băut o bere într-o grădină
și când ne-am îmbrățișat s-a făcut lumină

am observat, nu știu ce-o fi de vină,
că toate întalnirile noastre se termină-n „ină”
așa că am luat dicționarul de rime și-o aspirină
pregătit să aflu ce va să vină

ei bine, se pare că ne așteaptă multă adrenalină –
data viitoare vom îmblânzi o albină
și, pe spatele ei, ca-ntr-o de lux limuzină
vom zbura spre o țară straină,
(n-am aflat de e vreo japonie sau vreo argentină
dar om gasi noi una să ne convină),
ruga-vom pasiunea să ne întrețină
băi prelungi vom face zilnic în rutină
vom lăsa harul să ne cante serile la o mandolină
meșterită dintr-o coajă de mandarină
și pe ăia mici din noi să ne sculpteze-n plastilină.
în finalul dicționarului, printre câteva fire de verbină
l-am găsit, în sfârșit pe „termină”
dar despre asta voi păstra o tăcere deplină

scrisoare de umor

dragă tu, te știi
în timp ce te aștept să vii

când mi se face nor de tine
sa plou îmi vine

când mă-ntreb „soare ce mai face?”
simt cum iau foc și-mi place

când sînt pesimist și mă cutremur
apar falii în mine și mă ia cu tremur

când bate vântul îndoielii și uit cine sînt
mă agăț de cuvant și poate să-i deie cu vânt

dar, fie senin sau furtună, îmi ești atât de dragă
că aș putea să te-aștept o ceață întreagă

aici ar fi mers un titlu aproape perfect

mă uit pe geam si văd că luna s-a ciobit
lipsește din ea exact cât îmi trebuie să fiu fericit

merg și pământul se învârte un pic prea rapid
cu exact pic-ul care îmi mai trebuie să fiu lucid

plimb prin gură o sarma cu gust aproape ca cel de acasă
cum și eu aproape arăt că îmi pasă, când îmi pasă

stau la soare și îl simt prea fierbinte
cu exact ce mă face să nu fiu cuminte

privesc iarba asta aproape verde
dar și de la gând la vorbă, ceva, ceva se pierde

ascult șoaptele tale și ele ajung la mine târziu
cu exact timpul pe care îmi ceri să îl fiu