nemaifostul

fă-mă doamne măr domnesc
și-ai să vezi cum o să cresc

fă-mă punte suspendată
peste munți, stau nemișcată

călător etern prin cine știe ce pustiu
fă-mă, și-o să fac verde praz din cafeniu

fă-mă stea, sau fă-mă soare
și-ți voi da iluminare

fă-mă pasăre, să zbor prin cumulus
și n-oi privi, îți jur, lumea de sus

căci orice-am fi, ăsta ni-i rostul
să credem c-am vrea nemaifostul

Comentarii

Eu nu stiu cum te-a facut,
Din coasta Evei sau din lut,
Dintr-un moft sau cu premeditare,
Cu efort sau printr-un noroc chior,
Din visare
Sau din dor
La comanda
Ca ofranda
La betie
Sau din nebunie
Dintr-o sclipire de geniu
Sau ca premiu…
Un lucru e insa indubitabil:
Altul ca tine ar fi extrem de improbabil!

nu pot sa m-abtin sa nu-i zic : „nemaifostului” iubit
cine s-a fript o data cu supa, sufla si-n…
shish ca nu vii cu mine pe 12 iulie la concert !?

Interesantă construcție poetică în jurul unui participiu substantivizat (cu valoare morfologică schimbată) și derivat negativ printr-o modalitate specifică formelor de gerunziu. Mă întreb cum ar fi sunat, de ex., ‘nemaifiindul’? Ceea ce mă face să mă gândesc la geneza poemului, care, probabil, pornește de la invenția lexical-morfologică și în jurul ei se țese, tematic, pânza de păianjen a discursului liric. Puțin prea șarjat în retorica anaforei, de care nu trebuie abuzat. Cum spune și Noica: ‘era să fie și n-a fost’. Ca temă filosofică i-ar fi prins mai bine mai multă profunzime.

cea mai slaba poezie citita anul acesta
e adevarat, anul nu s-a terminat
argumente:
in strofa a treia si in penultima schimbi brusc troheul cu iambul, mutiland astfel muzicalitatea specifica poeziei scrisa in forma fixa
discrepanta dintre primele doua strofe, din punct de vedere al masurii, este mare : 7/7, 8/8- 13/12, 8/8,
din punct de vedere prozodic este slab
ideea este acceptabila
singurul care merita punctat ca originalitate este titlul, in rest nimic nou sub soare
sorry

Poeziile tale mă fac să exclam: Are dreptate, asta chiar așa e! Își găsesc loc în minte și mă bântuie ore întregi..Se agață de alte idei și mă năucesc. Îmi plac.

ma uita la tine, cu ochi de nenascut
ascult neiarba in cantu-i mut
zambesc unui gand in papuci si
cascatului prelung al soarelui peste uluci

aici, in mine, clipa moare….si nefostul?

Nefostul va fi maine dat la televizor,
ma bantuie la spalatul covorului din hol
ma-mpige dinspre azi inspre nu mai stiu cand
imi reaminteste crud ca “a fost odata ca niciodata “ cand
“nu credem sa-nvat a muri vreodata”
ce trista durere cand nefostul, golit de poveste,
va fi fost pierdut in imbratisarea lui este

ma rog cu tine pentru maine
s-aduca ce ieri s-a-mpiedicat sa fie.

…momentul in care nemaifostul te loveste in fata ca un tren accelerat si tot ce poti face este sa amani fericirea la apus, nepretuit 🙂

@ 🙂
Sau, cum spunea nenea Fitzegerald in Marele Gatsby: „The loneliest moment in someone’s life is when they are watching their whole world fall apart, and all they can do is stare blankly”

@:))
cred ca si mai ciudat este cand nu stii daca traznetul construieste sau destrama, cand teama se impleteste cu increderea, durerea cu fericirea, ieri cu maine…atunci esti atat de singur, ca nici macar cu tine nu te mai cunosti 🙂

Anul acesta, în vară, la un bac,
Printre peştii adunaţi în vrac
S-a găsit o perlă sidefie,
Evadată dintr-a scoicii cochilie
Direct în eseul unui băiat gătit la frac:
Despre poezia „Pe lângă plopii fără solzi”
A scris el, la proba de literatură.
(Bine că nu aveau şi marsupiu sau colţi,
S-ar fi sesizat tipii de la editură!)
Iubitule, tu ai mai văzut aşa ceva?
Singurii plopi zăriţi de mine cândva
Au fost cei de sub fereastra ta:
Aveau frunze, scorburi şi soţi
Nu am mai văzut însă, zău aşa,
Pe lumea asta plopi cu solzi!
De fapt, singurii solzi
Pe care i-am văzut în viaţa mea
Sunt cei care ne cresc nouă pe trup, noaptea:
Mici, albaştri, lucioși,
Nemaivăzut de frumoși.

Si tot atunci nemaifostul a incetat sa fie. S-a risipit printre nori de parca invatase toata viata sa fie o ploaie usoara de vara si sper ca va deveni curcubeul cuiva. Dar de ce ma intrebi de nemaifost cand eu iubesc nemaivazutul? 🙂

Nemaivazutul meu de basm, cu glasul lui delicat ma imprastie in mii si mii de curcubee, si pe toate i le darui, ca intr-un dulce abandon…sunt o floare in gradina nemaivazutului, alintata si iubita incredibil de frumos

@ 🙂 Am ramas nevazut. Cand nu o sa ma mai nevezi? Cand ma vei mai vedea? Cand? Cand te voi lovi in ochi? Cand vei clipi? Lasa-ma sa-ti umplu ochii cu mine, cu ce n-ai mai vazut niciodata. Lasa-ma sa patrund acolo, sa-ti imbratisez ochii pe dupa cortina pleoapelor, inveleste-ma cu ele, imi este foarte frig de cealalta parte a ochilor tai. Priveste-ma cand te privesc, clipeste-ma cand te clipesc…

@Nevazutului: La miezul noptii, ca o cenusareasa moderna, nerabdatoare ma imbracam in hainele tale de bal; cand mii de clopote au inceput sa bata asurzitor in jur, in fiecare frunza, in fiecare stea, in floarea uscata pe care o mai pastrez in glastra pentru ca este a ta, in aerul devenit dintr-o data greu si prafos….a fost glasul tau si acum? o, da, iubirea este nemiloasa, o simt! cu mine, cu tine, cu fiecare dintre noi. Ma intrebi daca am iertat…dar ma doare atat de mult durerea ta incat tac. Pot doar sa te iubesc, mai departe! o Galatee care te iubeste nespus; hraneste-te din mine, din frumusetea pe care tu mi-o dai, din iubirea pe care mi-o cresti in fiecare zi, din zambetul, zambetul, zambetul…..pentru ca esti!

:)…am cules acum doua saptamani o floare; perfecta: mandra, superba, parca statea pe varfuri in glastra, si la fel de delicat atingea aerul cu petalele… am numit-o a ta; ma privea cand iti scriam- din coltul staminelor si din cand in cand imi arunca cate-un strop de pulbere galbena, strop strop…s-a hotarat, firesc, sa se inchida insa am pastrat-o, tot acolo, in fata mea…ma gandesc ca poate si florile calatoresc in timp

Pastreaz-o…as vrea sa o vad cand ma intorc, daca nu va fi plecat ea intre timp sa ma caute. Ce culoare e? Atinge-o, poate se deschide…

Nu m-ai iertat…cat de fara suflet am putut sa fiu incat sa te ranesc atat de mult…senzatia ca am uitat ceva, ceva ce poate m-ar ingrozi…nu stiu…si cat de fara suflet pot sa fiu si acum, pentru ca nu inteleg tot. Galateea si Pygmalion se transforma unul in celalalt…in legenda erau impreuna, dar daca tu asta iti doresti, daca asta iti aduce fericire, o sa fac precum mi-ai spus, ma voi hrani din sufletul tau imens in fata caruia nu pot deca sa ma plec…

@Zambet: dar nu ai gresit! iertarea exista alaturi de o alegere…eu nu ma iert pe mine ca nu m-am abtinut, ca nu mi-am tacut chemarea, chemarile, desi stiam ca nu sunt optiuni; ca nu m-am oprit la ceea ce pot fi, un gand- Galateea din primele randuri ale legendei 🙂

@ Gand: iti pare rau ca nu te-ai abtinut…dar cum, nu tu te-ai oprit? bine ca am stiut eu cand sa ma opresc…glumesc! alegerea era facuta de mult, credeam ca e evident. optiuni..ohooo, erau, si cate inca! dar na, poate le vedeam doar eu asa

adica alegerea mea era facuta…tu spui ca nu aveai optiuni. mi-e greu sa cred.

Candoarea spinii nu-i pregeta… la fel se va bucura si maine de un trandafir 🙂

fa-ma iar ce am mai fost candva,
doar doar voi face de data asta altceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *