ochii tăi de pofticioasă chinezoaică
mușcă din mine ca dintr-o brânzoaică;
cu fiece clipire, printre luciri adamantine
iei câte-o gură cu dinții pleoapelor din mine
în timp ce ale tale buze de negresă
își țin cu greu pornirile în lesă
și mă privesc fix, lasciv întredeschise
făcându-mă să cad în cele mai carnale vise
4 comentarii
ce frumos mă iubesti
mi-a spus pasărea și a continuat
să mă îmbrăce în sunete mai frumoase
și mai invizibile decât hainele împăratului
ce frumos mă iubești
mi-a zis copacul, continuând
să îmi învelească somnul cu umbra lui
ce frumos mă iubești
mi-a zis vântul, dezvelindu-mă
de umbra copacului
ce frumos mă iubești
mi-a zis dimineața, înlocuindu-mi
visele din spatele ochilor cu lumină
ce frumos mă iubești
mi-ai zis tu și ai continuat
să întinzi rufele la uscat
nu putem uita niciodată
cât de singuri ne-am născut
dar ne visăm viața toată
lângă un necunoscut
admirăm viața reală
plină de imprevizibil;
trăim în cea virtuală
și al ei neplauzibil
ne privim goi, în oglindă
împăcați cu verbu-a fi
dar lăsăm să ne cuprindă
gândul că, poate-ntr-o zi…
scriem mult despre puține
ajungând la profunzimi
dar credem ce ne convine
și ne pierdem prin mulțimi
mi-a șoptit: ahile, ești în siguranță, te rog, mai rămâi/ ți s-a închis de tot cicatricea din călcâi//
m-am trezit cu noaptea-n cap.
o fi fost zi afară, dar în capul meu
era așa un întuneric
că nu îmi vedeam nici gândurile.
am pipăit după tine, speriat
și am dat de tine, peste tot.
unde puneam gândul, dădeam de tine.
tu erai ceasul, tu erai fereastra,
tu erai patul, tu erai glastra.
cum încercam să fac câțiva pași,
cum mă izbeam de câte un gând ascuns
despre tine, ca de o mobilă veche și grea.
am încercat să aprind lumina
în capul meu, dar mi s-au închis, instinctiv,
ochii. s-a făcut iar întuneric
și am început să te visez.
ne cunoaștem de când lumea
deși ne-am văzut doar ieri
când ne-am întâlnit pe culmea
pământeștilor plăceri
ce frumos se încovoaie
cerul pe deasupra noastră
curg din el valuri, șuvoaie
spălând inima-mi albastră
cât de-aproape pare luna,
ochi imens ce nu clipește
dacă vrei, întinde mâna
s-o atingi. Hai, îndraznește.
Ne cunoaștem de când lumea
ne-a trimis și noi ne-am dus
în exil, si asta-i culmea
am rămas pe culme, sus
te-am aflat când lacrimile
se hrăniseră cu atâta piele
că nu-i mai suportau atingerea
te-am îmbrățișat când stelele
se adunaseră ca la nuntă
și strălucirile lor chiuiau în cer
te-am cunoscut când frunza
mi se spărgea în mii de cioburi
uscată de atâta așteptare
când te-am îmbrațișat, ovalul
ființei tale s-a făcut sferă
vine noaptea și iar
al naibii coșar
o să coboare
să curețe hornul
umplându-mi somnul
de funinginea viselor.
hei, coșare, îmi pătezi
viața de noapte
cu frici și cu șoapte
cu stranii livezi
și cu unicorni, cirezi.
umblă cu grija, te rog,
diminețile aștept
pe cineva foarte important
și nu vreau să mă găsească
cu casa sufletului
întoarsa pe dos
gata. am făcut rost de un job nou. iuhuuu! sînt lifitier/ acum învăț să mă joc cu butonul de la al nouălea cer//
inima bate.
ca și cum înăuntrul ei
ar fi o mică inimă care, cu răbdare
ritm și tenacitate, sapă în pereți
conform unui ineluctabil plan de evadare
pleopele clipesc.
văd și nu văd ce se întâmplă,
văd și nu văd, văd și nu văd;
oare ce s-o întâmpla în jurul nostru
când clipim? o fi lumea la fel?
sigur?
mușchii se încordează
propulsându-mă ba către al nouălea cer,
ba către duș
creierul gândește.
supragândește, sub pretextul că
își face doar treaba.
dacă gândurile mele ar fi fum
nu ne-am mai vedea pe drum.
toate organele vitale
îmi funcționează. și cu toate astea ceva
din mine a murit.
trei virgulă unu patru iubirile noastre
au existat doar unu cinci ca să ne învețe
ce să noua doi nu facem când ne vom fi
întâlnit șase cinci trei cinci
ca să ne putem opt noua șapte nouă
trei așeza zilele cuminți doi trei opt
una dupa alta, la nesfârșit,
patru șase doi șase patru trei
trei opt trei doi șapte
nouă ca zecimalele
după virgula lui pi
când mi te așezi în brațe
corpurile se unesc
și încep să se înalțe
într-un corp comun, ceresc
îmbrățișarea austeră
încă se clatină puțin
imperfectă ca o sferă
în căutare de sprijin
până își găsește valea
tihnei fără de frământ
sfera își urmează calea
apoi stă. cât un cuvânt;
după – gata-mbrățișarea
și cădem iar pe pământ
zi-mi, zi-mi cât de mult mă iubești,
m-a întrebat
cu ochi-i mici și femeiești
spune-mi, atât? atâta mă iubești?
și a-ntins brațele
cât de aici până la Nesfârșești
hai, nu mai râde, zi-mi cât mă iubești
cât țipi?
sau, poate, cât șoptești?
ziiii-mi, tati, arată-mi cât mă iubești
cât un nisip, un dromader?
cât un vapor? cât mulți, mulți pești?
am luat atunci luceafărul într-o fereastră
și i-am șoptit
iubito mică, până dincolo de el e iubirea noastră
neindemanatic fiind, aseară am vărsat din greșeala/ câteva cuvinte care pătează, la tine în poala//
citesc pe corpul tău greu încercat
ca într-o carte de război
găsită-n praful unui anticariat
și lacrimile-mi curg șuvoi
te răsfoiesc cu degete nerăbdătoare
ca pe-o revistă de femei
cu foi lucioase, pline de culoare
și-o exaltare fără de temei
adorm c-un deșt în tine, semn de carte
să nu uit mâine unde am rămas
nerăbdător să aflu cum ești mai departe
căci noaptea-i doar un scurt popas
te țin în brațe ca pe-un manual
care mă-nvață alfabetul
iubirii sănătoase, fără de final.
Citesc, încetul cu încetul
zilele astea lucrez la un proiect
îndrăzneț, momentan imperfect;
montez cu privirea, pe fiecare nor
câte o bucată din spiritul meu călător
(nu știu însă ce-aș putea să fac cu zilele senine
c-ar însemna să stau în casă și nu-mi prea convine)
(după o idee a lui vali petridean)
îndrăgostirea e un cal mare,
alb, frumos, înspumat
cu o coamă ca în reclamele
la șampon pentru cai. Un cal mare, alb
care se hrănește cu jăratecul
înflăcarării sinelui; un cal mare, alb,
mult mai înalt decât tine, cu dinții
cât palma și grumaz de necuprins.
un cal mare, alb, alergând nărăvaș
prin cele mai frumoase pajiști
din lăuntrul tău, strivind sub
copitele sale imense imperfecțiunile
zilei de azi. un cal mare, alb,
care necheaza cu forța unui tunet.
iubirea înseamnă să ai grijă de el,
zilnic.
Te-am iubit, oh, cum te-am iubit.
Ca un râu care curge greșit
ducând cu sine, sus, la deal
iluzia amorului total.
Cât te-am iubit, tu poate știi.
Cât un barbat și doi copii,
unul rebel, unul cuminte
facuți cu tine dinainte
Ce te-am mai iubit, tu, dragă.
Ce poveste cât o sagă
se poate scrie pentru alții
din ale mele declarații.
Te-am iubit, da, te-am iubit
ca un ciur negăurit
când toate celelalte lucruri se topesc de căldură/ un adevărat pitic de gradină stă și îndură//
în seara când ne-am cunoscut
erau atât de multe stele
că pentr-o clipă m-am temut
că n-o să mă mai vezi de ele
când seara când ne-am cunoscut
s-a îmbrăcat discret în noapte
eu, de temut, nu m-am mai temut
și frica mi s-a spart în șoapte
s-a făcut dimineață seara când
ne-am cunoscut; s-a făcut lapte.
noi ne-am trezit cu noi în gand
arzând de nefăcute fapte
astăzi e ziua-n care ne cunoaștem
secundele ne ocolesc, alunecoase
iar eu învăț încet-încet să nu mă tem
de mâinele ce-mi picură necunoscut în oase
