pe culme, sus

ne cunoaștem de când lumea
deși ne-am văzut doar ieri
când ne-am întâlnit pe culmea
pământeștilor plăceri

ce frumos se încovoaie
cerul pe deasupra noastră
curg din el valuri, șuvoaie
spălând inima-mi albastră

cât de-aproape pare luna,
ochi imens ce nu clipește
dacă vrei, întinde mâna
s-o atingi. Hai, îndraznește.

Ne cunoaștem de când lumea
ne-a trimis și noi ne-am dus
în exil, si asta-i culmea
am rămas pe culme, sus

Comentarii

E ceva vreme de cand iti citesc poeziile, nu ti-am multumit niciodata, e timpul s-o fac acum: multumesc ca-mi inteleptesti zilele.

Iubiti cuminti si frumosi… mai bine ati trimite voi lumea in exil! Iv, scrii incredibil de frumos! 🙂

Se-nsereaza.
Privesc Luna
ce ciudat…
chiar mi se pare
ca ea poarta inca urma
palmelor iubitei tale.
Am in minte doar imagini
din povesti vechi sau nescrise
si zambesc
or fi aievea
sau raman doar niste vise ?
Strans in mana tin stiloul
ce-as mai scrie…
macar un vers !
dar citindu-te pe tine
pare-se c-am inteles,
cum ca n-ar mai fi cuvinte.
Le luasesi tu pe toate.

nu ne stim de când e lumea
ne-am văzut abia de ieri
dar ne întâlnim pe culmea
pământestilor poeme

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *