am zis că să mă așez și io
un pic, să scap de tinerețea asta
care nu mă lasă să stau în casă
și că m-apuc să scriu.
așa am zis. acum douăzeci de ani, așa am zis.
și uite unde-am ajuns. am aproape o vârstă
și n-am scris mai nimic.
alții, vorba aia, se apucau să moară
la anii ăștia la care io mai-mai că m-apuc de scris.
în fine, nu mă plâng, afară plouă,
ploaia spală geamurile,
geamurile îmi arată totul mai clar;
știu ce vreau să scriu;
adică dacă aș putea să mă uit pe geam
și să-mi dictez gândurile
fără să deschid gura sau să fac un alt gest
aș scrie o carte formidabilă;
știu exact ce vreau să scriu.
hai că mă așez un pic în canapeluța asta
pufoasă a vârstei a doua
și după, m-apuc să scriu.
Poezie
9 comentarii
toamna cade peste oraș
ca o cortină din fier ruginit
lăsați costumele pe umeraș
comedia asta de vară s-a sfârșit
aplaudă spectatorii copaci
aruncă în noi cu frunze moarte
admirabili, cocorii stângaci
aplaudă din aripi către departe
cântă vântul o melodie tristă
și mătură fără chef strada pustie
fluierând un cântec despre-o artistă
gata de spectacolul ce va fi să fie
soarele, uriaș reflector
încă mai luminează, dar stins
e timpul să lepăd și eu haina de-actor
și să îmbrac o civilă pereche de jeans
fericirea îi ieșea printre gene, prin buze, prin pori/ cum iese încet-încet noaptea din zori//
în fiecare seară adorm lângă o femeie
superbă, cu buze imense și ochi luminoși.
în fiecare dimineață mă trezesc lângă altă femeie
superbă, cu buze imense și ochi luminoși.
îmi place femeia lângă care adorm.
îmi place femeia lângă care mă trezesc.
dar nu pot să suport ideea că noaptea, cât dorm
se întâmplă substituirea asta
chiar sub ochii mei închiși
visând la cine știe ce flori de caiși.
am tot încercat, ca atunci când eram copil
și voiam să-l prind pe moș crăciun în flagrant delict
să mă trezesc nopțile. dar, ba o găsesc pe una, ba pe
cealaltă. niciodată nu surprind momentul exact al schimbului.
însă nu chestia asta mă înnebunește.
mai inexplicabil e că de dimineața până seara
se mai întamplă un schimb: femeia lângă care mă trezesc
este înlocuită cu femeia celaltă, lângă care adorm.
și de data asta am ochii deschiși
și nu mai visez la flori de caiși.
n-am ce face, le iubesc pe amândouă
de dimineața de la nouă
până dimineața la nouă.
și încet-încet am început să iubesc și mâinile
gigantice care, într-un moment în care nu sînt atent
o iau pe una și o înlocuiesc cu cealaltă.
se duc într-o cutie
mare, prăfuită, din pod,
pe care scrie istorie.
când plouă afară sau înăuntrul nostru
mergem în pod și deschidem cutia.
oau! noaptea asta mi s-a întâmplat mie?
și uitasem. bleah! uite și sâmbăta aia oribilă.
o luăm cu două degete și o mutăm într-o parte,
scârbiți. ia uite și ziua în care ne-am întâlnit,
tot roz e.
ha, ha. am găsit în cutia cea mare
o cutie mai mică, cu fundă.
e ziua aia superbă pe care am primit-o cadou
de la divinitate. uite și zilele alea mărunte,
pe fundul cutiei.
doamne, cum au trecut zilele.
și când mă gândesc că într-o zi cineva
o să arunce cutia asta mare prăfuită, din pod,
plină cu lucruri care nu îi folosesc
la nimic.
întreabă norii
întreabă mierlele
întreabă plopii
întreabă roua
întreabă vântul.
oamenii sînt atât de subiectivi
10.
sînt acasă, în pat, goală
sub plapuma de oboseală
aș vrea să te îmbrățișez
dar mâinile mele
sînt prizoniere
sub plapuma de oboseală.
te-aș îmbrățișa cu picioarele,
dar și ele sînt impachetate în aceeași plapumă
moale și grea a oboselii.
aș vrea să-ți spun că te iubesc
cu buzele, dar nu se dezlipesc.
părului meu îi e dor de umerii tăi
celulele mele întreabă de celulele tale.
pe sub plapuma oboselii sînt fierbinte
dar nu în cuvinte.
ca paralizată în urma unui grav accident
pot doar să te privesc atent.
și să clipesc, strecurînd în fiecare clipire
câte un pic de iubire.
dar ochii tăi sînt ca două găuri caprui
care sug indiferente, materie.
și asta mă sperie:
că s-ar putea, când obosesc
să nu mai știi că te iubesc.
când ne văd iubirea, planetele se aliniază/ iar astrologii ne scriu zodiace elogiatoare, pline de emfază//
îmbrăcată simplu, în carne și piele
te-ai așezat la picioarele mele
și mi-ai zis: eu sînt femeia,
tu ești bărbatul. eu sînt aceea.
(te-am aranjat sub microscopul ochilor mei
și am văzut ca ești făcută din mii de idei)
apoi te-ai ridicat în picioare
înaltă, cât de-aici pân’ la soare
și mi-ai zis: tu ești bărbatul
eu sînt femeia. tu, și nu altul.
(iar eu am rămas cu capul pe spate
admirându-te până mult peste poate)
atenție, începe!
încetați un pic cu forfota pe străzi.
opriți tramvaiele. dați soarele un pic mai
încet. oferiți-le păsărilor un motiv
să cante. luați un loc pe băncuțele de sub mesteceni.
atenție, apar concurenții!
doamne, ce zâmbete largi și frumoase.
de li se vede sufletul. dragi concurenti,
rămâneți vă rog în pozitia asta să vă putem
admira sufletele. așa, nu clipiți, să vi se vadă
și luminițele din ochi. bun, vă mulțumesc.
acum urmează proba în care concurenții
vor răspunde la câteva întrebări:
ce e mai frumos zborul sau dorul?
vântul sau sâmbetele?
floarea de cireș sau curcubeul?
le mulțumim concurenților, acum se pot retrage.
nu înainte de a ne mai arăta încă o dată interioarele
lor frumos mobilate. așa, mulțumiiiim.
puteți da soarele mai tare, porniți tramvaiele
continuați forfota pe străzi.
începe jurizarea.
priveam absent orașul de sus
singur, cu gândurile mele
când vântul ce bătea de la apus
dădu în mine, pus pe rele
vântule, vântule, lasă
gândurile-mi în pace
nu vezi cum m-apasă?
nu le las, mi-a răspuns vântul
ciufulindu-mi părul
și o dată cu el, gândul
nu te pune cu gândurile mele
că le dau pe tine, și praf te fac
de nu sînt ploi să te spele
dar vântul tot nu și nu
că el face ce vrea, oricând și oriunde
uite, copacul de colo,-l vezi tu?
ajung la el în nici două secunde
copacul se arcui, umflându-și ușor
pletele; iar vântul îi luă suvenir
două trei frunze în zbor
vântule, dar știi că gândul meu
e încă și mai rapid
și-ajunge ‘nainte de tine mereu.
uite, când apare pe balcon iubită-mea
eu o s-arunc un gând către ea
iar tu mergi, ciufulește-i părul.
și-atunci vom afla adevărul.
cum a apărut pe balcon,
vântul a și pornit către ea
dar când îi ajunse în par
ea deja larg îmi zâmbea.
semn că gândul meu ajunsese-nainte.
așa că de-atunci, când mă vede
vântul se face cuminte.
te-am visat azi-noapte, călăreai niște zebre/ și erai plină pe fund de dungi negre//
poate doar copacii să mai aibă,
noi nu. hai mai repede, sari peste prânz
haide, fă seara asta cocoloș și aruncă cu ea
în noapte. apoi dă-te cu întuneric,
e dezinfectantul ideal al celor
care au pierdut ceva.
nu mai e timp, îți spun.
dacă nu mă crezi, întreabă nisipul.
ia și tu dimineața asta,
mergi pe balcon, scutur-o puțin să i se îndrepte
cutele, apoi arunc-o peste oraș.
nu mai e timp, îți spun.
uită-te cum fug norii departe de noi.
știi doar că norii simt. nu mai e timp, dă-mi repede
niște cuvinte, dă-mi ceva
sa hrănesc gaura asta neagră care înghite secundele.
dă-mi, hai, dă-mi, nu vezi că nu mai e timp?
ai dreptate, i-am răspuns. nu mai e timp.
a, stai! mai avem un minut.
mi-am întors buzunarele pe dos și i-am arătat.
uite, minutul ăsta. hai să îl întindem pe pat
și să ne așezăm pe el. să
amețim un pic
de la cât de repede se învârte pământul.
în primul rând, am răcit cobză. pe aici,
prin al nouălea cer, e al dracului de frig.
nici vorbă să mai poți dormi
cu geamul deschis. și e un aer așa rarefiat că
am început să vad bine fără ochelarii mei de miop.
după ani de zile de purtat ochelari,
acum trebuie să mă obișnuiesc să nu-i mai caut pe
noptieră diminețile. în fine. serile am tălpile albe, albe.
merg mult pe nor. tre’ sa frec la ele minute întregi
cu piatra ponce. mă mai ajută și iubită-mea, nu zic nu.
doar cand nu e ocupată cu despachetatul
bagajelor noastre de pământeni.
a! sînt foarte dezamăgit că noaptea nu se aud îngerii
cântând, cum se spune. de fapt n-am văzut niciunul.
hai că mă opresc aici, că încă scriu foarte stângaci
cu aripile astea. nici cin’șpe rânduri
n-am scris și am umplut camera de fulgi.
nu te opri, mergi.
n-ai timp de șoapte
fără răspuns și lacrimi
irosite în noapte
fugi. ai voie să cazi
și să-ți zdrelești
genunchii sufletului.
așa-i când iubești.
ridică-te și mergi
nu te opri, chiar dacă
te trezești pe tavan;
fă un pas, o să-ți placă
trăiește-ți iubirile
de-un anotimp, poate două
închide-te cu cheia în tine
când e urât afară și plouă
dar nu sta pe loc.
mergi înainte, doar înainte
printre dimineți hâde,
printre greșeli și cuvinte
nu te opri, aleargă
ca apucat de streche
undeva te așteaptă
un suflet pereche
hai, deschide ochii, să se facă lumină
în casă
zâmbește-mi să urnim din loc
dimineața asta ca pe o mașina veche
care nu mai pornește la prima cheie
îmbrațișează-mă ca pe un prieten vechi
pe care nu l-ai mai văzut
de cine știe câte vise
împinge-mă pe scări doar ca să
mă pot cățăra mai târziu
pe privirile tale, în micul nostru balcon
să privim cum trece soarele pe
lumea cealaltă.
acum atinge-mă, să inventăm repede
curentul electric
să ne putem admira mai bine corpurile
ca pe niște instalații de artă modernă
pe care ai voie să pui mâna,
chiar e recomandat să pui mâna
apoi
sarută-mă să se facă întuneric,
mai întuneric decât
noaptea de-afară
pisicile lătrau la lună
iar luna nu făcea nimic.
oamenii lătrau la oameni
iar oamenii nu făceau nimic.
vântul mușca din frunze
iar frunzele nu făceau nimic.
galbenul mușca din verde
iar verdele nu făcea nimic.
mâinile sfârtecau plantele
iar plantele nu făceau nimic.
noaptea își infigea colții în zi
iar ziua nu făcea nimic.
vine toamna, implacabil cutremur,
toate semnele o anunță,
lătram eu către mine,
dar nici eu nu făceam nimic.
avem atâta timp să nu ne iubim mai târziu/ când n-o să mai fii, când n-o să mai fiu//
Prima oară s-a întâmplat când stăteam pe scaun.
Parcă ma deranja ceva. M-am tot foit, până n-am mai
rezistat. Am luat scaunul și m-am uitat atent la el.
era un scaun bun. același scaun pe care mai deunăzi
mă simțeam bine, dar azi…
azi îmi dădea mâncărimi, înțepături.
M-am mutat de pe scaun pe fotoliu. Moale, bun, cald
ca o îmbrățișare. Mmmm… altceva.
Mi-am ridicat picioarele pe spătar și am închis ochii.
Până să apuc să visez la ceva mi-a și amorțit piciorul.
am schimbat poziția. Degeaba. m-am așezat pe covor.
a început să mă doară spatele. în hamac amețesc.
scaunul de la mașină ba e prea în față, ba prea în spate.
Mai ții minte când probam saltele
și tot țopăiam pe ele?
Atunci când am ales-o pe aia cu arcuri împachetate.
Ei bine, de-aia nu reușeam să stau liniștit pe spate.
Da, iubito. De când m-am așezat atât de confortabil
la tine în suflet, nu-mi mai găsesc locul
altundeva.
ai pus piatră lângă piatră
și-ai făcut, tu, cleopatră
inimă pulsândă, vie,
pavăză să-mi fie
hai că fac eu din cuvinte
două mâini să îți alinte
spatele tau obosit
de-atâta trudit