Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
Te-am iubit, oh, cum te-am iubit.
Ca un râu care curge greșit
ducând cu sine, sus, la deal
iluzia amorului total.
Cât te-am iubit, tu poate știi.
Cât un barbat și doi copii,
unul rebel, unul cuminte
facuți cu tine dinainte
Ce te-am mai iubit, tu, dragă.
Ce poveste cât o sagă
se poate scrie pentru alții
din ale mele declarații.
Te-am iubit, da, te-am iubit
ca un ciur negăurit
9 comentarii
în seara când ne-am cunoscut
erau atât de multe stele
că pentr-o clipă m-am temut
că n-o să mă mai vezi de ele
când seara când ne-am cunoscut
s-a îmbrăcat discret în noapte
eu, de temut, nu m-am mai temut
și frica mi s-a spart în șoapte
s-a făcut dimineață seara când
ne-am cunoscut; s-a făcut lapte.
noi ne-am trezit cu noi în gand
arzând de nefăcute fapte
astăzi e ziua-n care ne cunoaștem
secundele ne ocolesc, alunecoase
iar eu învăț încet-încet să nu mă tem
de mâinele ce-mi picură necunoscut în oase
ai dat la o parte toate rândurile
de temere, nesiguranță și clișeu,
neînfricații cerberi ai sufletului meu.
și mi-ai citit cu fapta gândurile
mi le-ai citit în grabă, ca pe-o carte,
ediția de noptieră, format de buzunar;
finalul te-a-ntristat, involuntar
și, plicitisită, plecat-ai mai departe.
(un omagiu lui radu stanca)
Ajuns-am în sfârșit la tine, arhimede.
La tine, Liberul, și ale tale cercuri;
te tot privesc și tot nu-mi vine-a crede.
De bucurie nu mai știu de-i luni sau miercuri.
Eu mi-s un prăfuit soldat, fără armată,
cu mâini de fier, hotărâre dintr-un fier călit
și precum vezi, zdreanță mi-e mantaua, toată
dar nu de lupte, ci de mers necontenit.
Știu, te întrebi de unde vine bucuria fără pată
a unui biet soldat față de-o minte luminată.
De unde zâmbetul meu larg, ce-ascunde oare
privirea mea cinstită, dar căutătoare?
Am tot înlăturat din cale-mi multe vietăți bipede
și am călătorit pe apă, prin deșert, prin parcuri.
Dar nu sa lupt, ci ca să dau de tine, arhimede.
Așa că nu te mai uita chiorâș la ale mele arcuri.
Căci arcurile mele rablagite, ‘s toate parte
dintr-un cerc. Îl vezi? Un cerc nu mare;
iar nu le folosesc s-aduc cu ele moarte
ci doar să-mi păzesc frica, doar în apărare.
Nu știu de-am tras cu ele des s-atac;
poate-o săgeată-n vreun mistreț, vreo ciută
și asta doar ca foamea să-mi împac
căci lung fu drumul și plin de suferință mută.
Tu tot nu crezi; te simt plin de-ncordare
dar uită-te, pun cele patru arcuri pe pământ
din ele toate fac un cerc, nici mic, nici mare
care-nconjoară, asemeni alor tale, cine sînt.
Săgețile – punte le fac între cercurile noastre
să nu călcăm pământul gol, în serile când vom dori
în cercul tău sau într-al meu, vegheați de astre
să învățam unul de la altul, a iubi.
era o zi specială,
ziua în care soarele a răsărit
la patru cincizeci și unu,
apoi a căzut undeva, în mare, la opt fără cinci;
o zi cu totul specială ziua în care
vântul bătea dinspre sud
cu o viteză de douăzeci și opt de kilometri pe oră
măturând pașii de pe aleile parcului;
ce zi ieșită din comun –
la nivelul solului, temperatura atingea
32 de grade, încălzind ușor firimiturile
pe care porumbeii le înghițeau lacomi
la picioarele unui bătrân imobil ca un
automat de firimituri;
insolită zi,
am numărat șaizeci și trei de zâmbete
și două sute patruzeci și trei de fețe posace
defilând prin fața mea cu ocazia
acestei zile cu adevărat speciale
apoi m-am oprit din numarat,
și am continuat să te iubesc.
la ce te așteptai de la mine?
credeai că o să fiu un cadou
pe care viața ți-l face din nou
și din nou?
credeai că poți să mă ai
ca pe un tricou, dar vai!
când vei ieși diseară la mall
va trebui să mergi la bustul gol
la ce te așteptai de la mine?
să-ți împachetez fricile în mângâieri
și să sculptez o viața din dubii – păreri?
nu mai sînt, nu mai sînt a ta
nu mai pot să-ți dau ce nu pot da.
la ce te așteptai de la mine?
voiai să-ți umplu abisurile interioare
cu inorogi, curcubee, cu planete, cu soare?
nu, nu sînt una dintre eroine
în romanul vieții tale
plin de drame existențiale.
și, de fapt, la ce bun să fi așteptat
ceva de la mine, nu ți se pare ciudat
ca ai vrut a avea făra a face?
așteaptă acum, n-o să vin, fii pe pace.
pășea fără milă înfigând în asfalt toc după toc
ca un criminal în serie într-o clipă de-amoc
spintecat, aerul cădea în spatele ei – o haină purtată
într-o seară răcoroasă la bal, doar o singură dată
și cum pășea, lăsa pe trotuar, în spate
ochi exoftalmici mulați pe formele-i curbate
dinți tăioși, rânjiți, spintecand pofte ascunse
guri salivând abundent, umezind balamale neunse
la fiecare pas, între picioarele-i, jos, pe asfalt
câte un microorganism care privea spre înalt
către cerul microplanetei sale, se credea semizeu
cam cum ne simțim noi, oamenii, privind un curcubeu
pășea iubirea noastră cu pași mari, nemiloși,
pășea călcând în picioare fluturi, nori, albatroși
pasul și secunda,
pasul și ora,
pasul și viața
mi se zbate mușchiul dragostei.
ba în piept, ba sub ochi,
la pleoapă sau la picior.
căci ce e dragostea, dacă nu un mușchi
itinerant prin corpul nostru.
se poate substitui chiar și mușchiului
inimii, că de-aia ne bate mai repede
în preajma persoanei iubite.
mi se zbate mușchiul dragostei.
poate de la prea mult antrenament.
pentru că sînt un fel de băiat
care merge la sală.
genul care te poate snopi în iubire,
te poate dovedi cu dragostea lui
sau sufoca fără prea mult efort.
mi se zbate mușchiul dragostei.
și oricât aș încerca să nu ma laud cu el,
se vede. pe sub cuvintele prea largi
cu care îl imbrac, tu îl vezi, iubito.
că altfel nu știu de ce te-ai culca în fiecare
seară cu tâmpla pe brațul iubirii mele.
timpul trece altfel fără tine/ nu mai pot face din el ce-mi convine/ îmi scapă printre degete, mă fentează ușor/ of, ce dor mi-e de dumitale, domnișoara dresor//
te iubesc și de la brâu în jos
te iubesc sincer, te iubesc alunecos,
te iubesc și-mi spun doamne-ferește,
îți dai seama? tocmai îmbrățișezi un pește
te iubesc, marină fata morgana
pe antebrațu-mi ți-e tatuată icoana
la care mă-nchin, doamne, ce păr frumos
ce ochi adânci, ce umeri de om curajos
te iubesc fără cuvinte, deși știi
și tu, cum știu și eu, că n-o s-avem copii
normali, ci jumătate om, jumătate pește
superbi înotători care-or să iubească omenește.
dar iubirea noastra s-a sfârșit
și iar de tine m-am îndrăgostit dar
ești norii care-mi populează cerul
punăndu-mi la-ncercare flerul:
oare ce formă or mai lua diseară
de lacrimă, de inorog, de inimioară?
ești frunzele care lucesc în soare
ești vântul care, cu-a sa nepăsare
le face sa danseze până la epuizare
în silent disco-uri foșșșșnitoare
ești scărpinarea mea în barbă
ești apa care stă să fiarbă
ești cana cu buline în care
au curs mii de cafele amare
ești o bucată din ce se-ntâmplă cu mine
pentru că tot ce fac e inspirat de tine
dacă ar fi să intri în mare și când ieși
să mai poți face un singur lucru, care ar fi?
să scriu, era să-i spun. dar mi-am dat seama
că dacă scriu fără să iubesc, degeaba scriu.
să merg. să merg prin lume. asta e. însă
fără să pot înțelege lumea, ar fi lipsit de sens.
să citesc. dar fără să pot povesti cu cineva
despre ce citesc, parcă n-are niciun haz.
să visez, dar să visez fără să pot merge
până la capătul viselor, ce rost ar avea?
să iubesc, dar să iubesc pe altcineva
în afară de tine, asta e de neconceput.
așa că am rămas cu ea pe fundul mării.
(ne-am mutat într-o epavă nouă,
am învățat să respir sub apă, ca ea
și să nu-mi mai smulg solzii care îmi ies pe corp)
Pământul, sa știi, nu e rotund, ci e plat
i-a zis într-o zi, unei fete-un băiat;
pentru că până și în clipele cele mai grele
oricât de departe-ai fi, te văd în gândurile mele
iubito, între mine și tine
au fost deja munți de suspine
câmpuri întregi de stări de bine
și multe peisaje anodine
așa că, în spațiul ăsta dintre noi
sub ninsori de reproșuri și fecunde ploi
mințile noastre au creat, încet-încet,
o mică țară c-un contur concret
ce ne mai place să călătorim
prin ea și să tot descoperim
vreun fluviu nou cu ape odihnite
căruia să-i dam nume trăznite
frumoasă țară, deloc plictisitoare
cu peisajele-i în permanență schimbătoare;
locul meu preferat din ea i-un mal de mare
îi zice „nu-i nimica, nu-i cu supărare”
te iubesc cu ochii închiși/ cum iubesc caisele pe caiși//
aseară am pățit un pașnic accident – am alunecat pe covor/ și-au rămas pe el de nu se mai iau, câteva pete de dor//
pe insula-mi te-aștept să vii
înconjurați de ape
să facem patru-cinci copii
să îi avem aproape
să crească, mândrii cozonaci
să crească de să-i dea la știri
iar noi, neputincioși, buimaci
să-i mâncam zilnic din priviri
iar când va fi să nu mai fie
cozonacii, fi-vom doar noi doi
și ce-o mai coace, dracu’ știe
drojdia asta a iubirii dintre noi
m-am lăsat de fumat
zâmbesc când sînt supărat
alerg în fiecare dimineață
îmi place când e ceață
cred că tristețea e inutilă
am o conștiință nubilă
cocorii mi se așază pe brațe
privirile nu-mi sînt hoațe
văd prin nori
nu fac erori
poți fi irascibilă, nu sînt ușor de indispus
în viața mea paralelă de care nu ți-am spus
o să treacă vara până când
nu te vei mai trezi cu mine-n gând
și ierni și toamne or să treacă
muri-vor liniștite ca vechea limbă greacă
o, doamne câte primăveri
își vor mai scutura florile
ca pe niște păreri
până când într-o zi
cu mine-n cap nu te vei mai trezi
și vor mai trece anotimpuri inventate
abnis, amo, spair, dibale,
toate vor trece, toate
toate
și diminețile, când vei deschide ochii
tot eu îți voi dansa în ei,
inveșmântată-n vaporoase rochii
în timp ce nările vor căuta sa tragă
o liniuță din parfumu-mi de iubită dragă
așa mi-a zis. frumos blestem. apoi
căzut-a ostenită, ca o zi de joi
într-o îmbrățișare
lungă, caldă, ca de-nmormântare
