soldatul și arhimede

(un omagiu lui radu stanca)

Ajuns-am în sfârșit la tine, arhimede.
La tine, Liberul, și ale tale cercuri;
te tot privesc și tot nu-mi vine-a crede.
De bucurie nu mai știu de-i luni sau miercuri.

Eu mi-s un prăfuit soldat, fără armată,
cu mâini de fier, hotărâre dintr-un fier călit
și precum vezi, zdreanță mi-e mantaua, toată
dar nu de lupte, ci de mers necontenit.

Știu, te întrebi de unde vine bucuria fără pată
a unui biet soldat față de-o minte luminată.
De unde zâmbetul meu larg, ce-ascunde oare
privirea mea cinstită, dar căutătoare?

Am tot înlăturat din cale-mi multe vietăți bipede
și am călătorit pe apă, prin deșert, prin parcuri.
Dar nu sa lupt, ci ca să dau de tine, arhimede.
Așa că nu te mai uita chiorâș la ale mele arcuri.

Căci arcurile mele rablagite, ‘s toate parte
dintr-un cerc. Îl vezi? Un cerc nu mare;
iar nu le folosesc s-aduc cu ele moarte
ci doar să-mi păzesc frica, doar în apărare.

Nu știu de-am tras cu ele des s-atac;
poate-o săgeată-n vreun mistreț, vreo ciută
și asta doar ca foamea să-mi împac
căci lung fu drumul și plin de suferință mută.

Tu tot nu crezi; te simt plin de-ncordare
dar uită-te, pun cele patru arcuri pe pământ
din ele toate fac un cerc, nici mic, nici mare
care-nconjoară, asemeni alor tale, cine sînt.

Săgețile – punte le fac între cercurile noastre
să nu călcăm pământul gol, în serile când vom dori
în cercul tău sau într-al meu, vegheați de astre
să învățam unul de la altul, a iubi.