priveam absent orașul de sus
singur, cu gândurile mele
când vântul ce bătea de la apus
dădu în mine, pus pe rele
vântule, vântule, lasă
gândurile-mi în pace
nu vezi cum m-apasă?
nu le las, mi-a răspuns vântul
ciufulindu-mi părul
și o dată cu el, gândul
nu te pune cu gândurile mele
că le dau pe tine, și praf te fac
de nu sînt ploi să te spele
dar vântul tot nu și nu
că el face ce vrea, oricând și oriunde
uite, copacul de colo,-l vezi tu?
ajung la el în nici două secunde
copacul se arcui, umflându-și ușor
pletele; iar vântul îi luă suvenir
două trei frunze în zbor
vântule, dar știi că gândul meu
e încă și mai rapid
și-ajunge ‘nainte de tine mereu.
uite, când apare pe balcon iubită-mea
eu o s-arunc un gând către ea
iar tu mergi, ciufulește-i părul.
și-atunci vom afla adevărul.
cum a apărut pe balcon,
vântul a și pornit către ea
dar când îi ajunse în par
ea deja larg îmi zâmbea.
semn că gândul meu ajunsese-nainte.
așa că de-atunci, când mă vede
vântul se face cuminte.
18 comentarii