geografia iubirii

Dar supara-te , iubite, supara-te pe mine
…pe scrumierele mele pline cu tigari si praline, cand ma sperii de umbre si am nevoie de tine, pe tacerile mele cu nori, ploi, fulgere, pisici, mai tarziu, caramele, de ce, hartie, margarete, perete (de fapt in tacerile mele ar incapea si mai multe cuvinte), pe tot ce imi spui si nu tin minte….iubite , supara-te, dar iubeste-nainte! 🙂

@ Recensamant: iţi prezint versiunea mea, dau cu semnătura pentru ea

În prima zi, plictisiţi de lumea asta anostă,
Am găsit un loc în care nu era nimic, doar vid
Şi ne-am apucat de construit.
El zicea că va fi o ţară doar a noastră.
Am spus „să fie lumină!” şi am văzut în culori.
A doua zi am făurit cerul, aerul şi câţiva nori
De pe care săream ca la trapez, în doi.
Ne-am trezit apoi cu o poftă nebună de tartă de fructe
Şi am făcut pomii: el caişii, eu merii cu roade multe.
A patra zi, obosiţi că nu ştiam şi noi când e noapte
Şi prea ne iubeam tot timpul, am zis c-aşa nu se mai poate.
Atunci am creat soarele şi luna dintr-un foc.
Le-am promis chiar să-i lăsăm odată să se vadă pe şustache
Înţelegând că noi eram mereu împreună, iar ei deloc.
În cea de-a cincia zi el a făcut rechini, eu vulturi şi corbi.
Nu ştiu ce-a fost în capul nostru, sigur am fost orbi.
Ca să ne spălăm păcatele am creat noi vieţuitoare:
Cai să ne dăm în carusel, pisici, doi oameni şi alte animale.
În ziua a şaptea, vai! nu ştiu ce vrajă a făcut
De m-am trezit fără el, în lumea din care plecasem la-nceput.
M-am cam supărat, trebuie să recunosc,
Nu e plăcut să hoinăresc aşa, fără nici un rost!
Umblă vorba că s-a îndrăgostit de Eva şi de-al ei nume
Dar dacă nu a alungat-o şi pe ea mare minune!
Să fi rămas acolo, doar el cu Adam?
Nu cred, doar l-am creat cam bădăran!
Probabil a vrut o republică monoteistă
Iar eu încerc să înţeleg, cică sunt altruistă.
Dar acum vii şi tu să ma supui la interogatoriu?!
Vrei cu întrebările astea să pui sare pe rană,
De parcă nu mi le repetam singură, în fiecare dimineaţă şi seară.
Nu ştiu de ce, dar cred că sunt în purgatoriu!

Tu ai scris pentru noi toate…
Caci noua ni se cuvin pamanturi si ape
Ai scris pentru cele ca mine…
Care iubesc printre suspine

Vad o lumina,
Vad o scarita,
Vad un copil
Si-o copilita.

Voi trage cu sageti in ei.
Le voi canta,
Ei vor dansa,
Ma voi hrani
Din el si ea.

Inchide-ti ochii,
Martor divin.
Da-mi voie-n lumea lor putin!
Le voi da timp,
Le voi da vin.
Cand vor fugi,
Ii voi uni.

Tu, om frumos, stai fara teama!
Caci eu voi fi mereu in preajma.
Trebuie timp, curaj si crez
Ca voi, putere sa gasiti
Cu sacrificiu sa claditi.

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

O citim impreuna?

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,
S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;
Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.

hai…

Te iubesc!