Poezie

poemul alternativ

când e ceață dimineață
înseamnă că ziua a avut o noapte grea
și s-a trezit obosită, confuză
și fără niciun chef să fie ea însăși.

sau

diminețile cețoase
sînt ca un coleg de birou
care își bea cafeaua cu ochii
în gol și abia dacă îți
răspunde la salut.

(alegeți voi poemul care vă place)

timp pierdut

a fost o vreme când naufragiatul din mine
nu căuta corabia buzelor tale dimineața

erau niște timpuri tulburi
în care puteam sta cu ochii deschiși zile întregi
fără să te văd

doamne, câte nopți
în care nu mă înveleam cu brațele
tale, câte zile fără soarele
din privirea ta la orizont

a fost o vreme când umerii tăi
nu însemnau nimic pentru mine

a fost o vreme când
nu te iubeam.
pentru că nu te întâlnisem.

călătoria zilnică

aproape zilnic fac o călătorie
către o țară în care-i frig și plouă
acolo, secundele-au culoarea cenușie
și lacrimă-i pe frunză, nu e bob de rouă

urâtă țară, în care secundele trec greu
deși, la ce vânt bate, eu tot sper mereu
să le miște din loc mai rapid
și să le strivească naibii de-un zid

căci zilnic, deși nu-mi vine
trebuie să nu fiu lângă tine

taverna fără nume

la taverna fără nume
am stat seara la povești
eu am zis vreo două glume
doar să văd cum îmi zâmbești

din taverna fără nume
unde mi-ai spus cine ești
către noi curgeau, anume
mirosuri dumnezeiești

la taverna fără nume
eu m-am îmbatat cu tine
deși părea să se consume
doar tării și vinuri fine

la taverna fără nume
multe versuri s-au cântat
multe, câteva volume,
doar că nu s-au publicat

iar taverna fără nume
are nume, intuiești
(ca probabil multă lume)
i se spune Măiubești

zâmbetului tău

nu există ceva mai frumos
decât zâmbetul tău.
nici măcar luna imensă și galbenă
sprijinindu-se pe oraș,
în timp ce ne spune o poveste înainte de culcare,
nici inimile ruginite
care cad din piepturile copacilor
îmbrăcând pământul în haine
de sărbătoare,
nici norii albi, pufoși
pe care îngerii pleacă în vacanță
pe insule
nici păsările care fac naveta între noi și cer
ducând zeilor vești despre oameni
și aducându-le oamenilor vești
despre dispoziția zeilor;
așa că, te rog, nu mai zâmbi tot timpul
că ajung să nu mai văd nimic în jurul
zâmbetului tău.

reînplantare

și dacă din fiecare om ce moare
atunci când se duce-n pământ,
crește un copac, o iarbă, o floare
și continuăm să fim, dar fără cuvânt?

asta ar explica, în bună măsură,
bucuria noastră când natura înverzește,
pasiunea unora pentru agricultură
și-a poeților de-a asculta iarba cum crește

ar mai ramane de înțeles dacă poți alege
să fii mesteacăn sau ești mestecănit c-o placidă
energie de vreo cine știe ce a naturii lege
și ce oi fi făcut așa rău s-ajungi pălămidă

joggerii

am adormit privind cerul
cu spatele pe pământ.
am dormit atât de adânc încât
când m-am trezit, mă făcusem una cu pământul.
am dat să mișc picioarele
și s-a cutremurat pământul
am respirat
și a bătut vântul;
în jurul meu, soarele și luna
se alergau pe tăcute ca doi joggeri
care încearcau să se mențina în formă
să mai putem să-i admirăm
și mâine pe cer

agricultura viselor

iar vine noaptea și iar
or să crească din subconștientul tău
vise. ca niște copaci plini cu flori
frumos mirositoare sau ca niște buruieni
gigantice la umbra cărora te vei trezi
dimineață cu mintea tulbure.
iar te vei mira că te-ai culcat
zâmbind și te-ai trezit cu dinții strânși.
și nu vei ști de ce.
și o să ți se pară nedrept.
of. degeaba sădești ziua semințe de bine,
că noaptea, imprevizibil grădinar
iar o să treacă cu dinții nemiloși ai greblei
sale, cu mușcătura nemiloasă a hârlețului ei
prin visele tale și le va face
să fie altceva decât scria pe ambalajul
plicului din care ai sădit semințele.

iubirea, viitorul omenirii

poveștile de iubire nu se vor termina niciodată;
e o resursă planetară ce nu va fi epuizată –
oamenii sînt capabili să se îndrăgostească
în plină tornadă, cutremur sau pe timp de eclipsă
cât e inundație sau în mijloc de apocalipsă.
dă-le oamenilor o secundă
fie ea și muribundă
în care să se privească în ochi
și se vor îndrăgosti, oriunde ar fi.
și atunci de ce n-am putea folosi iubirea
infinita, inepuizabila iubire
ca sursă de energie?
câte școli, case, tramvaie și uzine
n-ar putea fi alimentate cu iubirea
noastră prin acele invizibile fire
care ne leagă unii de alții;
câte becuri de iluminat stradal ar putea lumina intermitent
când iubirea între doi oameni ar începe
să se stingă. și ce frumos ar fi să știi că
după fiecare fereastră de bloc cu lumina aprinsă
sînt doi oameni care se iubesc.

micilor dumnezei de zi cu zi

în fiecare zi creăm lumea.
lumea din noi, lumea din jurul nostru,
cea care se modifică dacă-i zâmbim.
n-avem șapte zile, avem una
și-atâtea lucruri de făcut.

măcar dacă am putea
așa cum își dorește fiece creator
să ne dăm zilnic un pas în spate
să ne putem admira opera.
dar opera sîntem noi
și lumea din jurul nostru.

nereușită

ca o cuvertură mare
pufoasă, odihnitoare
ca un bloc vechi, decrepit
sau un crin cam veștejit

încerc să-mi definesc oboseala
din minte, poetic; dar nu reușesc.
și pe măsura ce-ncerc, fac greșeala
de a gândi și parcă mai rău obosesc

rugăminte

poartă-mă te rog la piept
între sânul stâng, mai mic
și ăla drept
ca pe-o amuletă luată de la Antichități
și nu-mi spune ce ai mai purtat la piept
în alte dăți.

romanța plopului nebagat în seamă

cu mișcări ca de felină
intră-n scenă doamna noapte;
hai că iar e lună plină
și se-mbracă parcu-n șoapte

nu așa, mă strângi prea tare
te iubesc, nu zici nimic?
i-o poză, nu e ce pare
stai așa, pot să-ți explic

undeva printre băncuțe
lângă tinerii alerți, un plop
tot se-nfoaie din crenguțe
cine știe în ce scop

agitat nevoie mare
scuipă frunze moarte-n ei
dar niciunul nu tresare
că-s grăbiți și-s tinerei

stiți voi cum e tinerețea,
când se-ntrec – nebun galop
dramele și cu tandrețea;
cine are timp de-un plop?

un poem drăguț de sus în jos, dar parcă invers e și mai frumos

poemul acesta se sfârșește
unde ar fi trebuit să înceapă
motiv pentru care
nimic nu mai e ca înainte

pescărușii zboară cu burțile-n sus
soarele răsare de la apus
flăcările nu mai încep ci se termină-n foc
vântul nu mai ridică fuste ci le așază la loc
dar
cuvintele sînt tot cuvinte,
cele sfinte au rămas cele sfinte

of! mi-ai întors toată lumea pe dos
din clipa în care te-am văzut
și înca eram un necunoscut
când a început totul

laura

laura face ce face
și tot nu scapă de vino-ncoace
șoldurile ei sparg tăcerea în șoapte
care se fac cuvinte care devin fapte

laura vorbește atât de frumos
încat aș merge cu ea în jurul lumii, pe jos
discutând așa aprins despre vechea dilemă, străvechea
că păsările s-ar opri din zbor să tragă cu urechea

laura, chiar și când e tristă
ar putea sta pe copertă la orice revistă
privirea ei, oh, privirea ei îți poate vinde
un ceas de lux sau un cd cu colinde

laura are ceva doar al ei
și nu mă refer la perechea aia de cercei
ci la felul în care sufletu-i e dispus
să ia oricând forma vasului în care e pus

oh laura, ce frumos se face afară
când te văd în ploaie, fumând o țigară