când e ceață dimineață
înseamnă că ziua a avut o noapte grea
și s-a trezit obosită, confuză
și fără niciun chef să fie ea însăși.
sau
diminețile cețoase
sînt ca un coleg de birou
care își bea cafeaua cu ochii
în gol și abia dacă îți
răspunde la salut.
(alegeți voi poemul care vă place)
5 comentarii
a fost o vreme când naufragiatul din mine
nu căuta corabia buzelor tale dimineața
erau niște timpuri tulburi
în care puteam sta cu ochii deschiși zile întregi
fără să te văd
doamne, câte nopți
în care nu mă înveleam cu brațele
tale, câte zile fără soarele
din privirea ta la orizont
a fost o vreme când umerii tăi
nu însemnau nimic pentru mine
a fost o vreme când
nu te iubeam.
pentru că nu te întâlnisem.
aproape zilnic fac o călătorie
către o țară în care-i frig și plouă
acolo, secundele-au culoarea cenușie
și lacrimă-i pe frunză, nu e bob de rouă
urâtă țară, în care secundele trec greu
deși, la ce vânt bate, eu tot sper mereu
să le miște din loc mai rapid
și să le strivească naibii de-un zid
căci zilnic, deși nu-mi vine
trebuie să nu fiu lângă tine
la taverna fără nume
am stat seara la povești
eu am zis vreo două glume
doar să văd cum îmi zâmbești
din taverna fără nume
unde mi-ai spus cine ești
către noi curgeau, anume
mirosuri dumnezeiești
la taverna fără nume
eu m-am îmbatat cu tine
deși părea să se consume
doar tării și vinuri fine
la taverna fără nume
multe versuri s-au cântat
multe, câteva volume,
doar că nu s-au publicat
iar taverna fără nume
are nume, intuiești
(ca probabil multă lume)
i se spune Măiubești
nu există ceva mai frumos
decât zâmbetul tău.
nici măcar luna imensă și galbenă
sprijinindu-se pe oraș,
în timp ce ne spune o poveste înainte de culcare,
nici inimile ruginite
care cad din piepturile copacilor
îmbrăcând pământul în haine
de sărbătoare,
nici norii albi, pufoși
pe care îngerii pleacă în vacanță
pe insule
nici păsările care fac naveta între noi și cer
ducând zeilor vești despre oameni
și aducându-le oamenilor vești
despre dispoziția zeilor;
așa că, te rog, nu mai zâmbi tot timpul
că ajung să nu mai văd nimic în jurul
zâmbetului tău.
dacă ziua de azi ar fi o mare/ aș înota cu tine în ea până la epuizare//
și dacă din fiecare om ce moare
atunci când se duce-n pământ,
crește un copac, o iarbă, o floare
și continuăm să fim, dar fără cuvânt?
asta ar explica, în bună măsură,
bucuria noastră când natura înverzește,
pasiunea unora pentru agricultură
și-a poeților de-a asculta iarba cum crește
ar mai ramane de înțeles dacă poți alege
să fii mesteacăn sau ești mestecănit c-o placidă
energie de vreo cine știe ce a naturii lege
și ce oi fi făcut așa rău s-ajungi pălămidă
fiecare dimineață ar trebui să fie
frumoasă ca o coală albă de hârtie
dar te trezești în câte unele deja mâzgalite
de n-ai ce face și le arunci la coș, mototolite
am adormit privind cerul
cu spatele pe pământ.
am dormit atât de adânc încât
când m-am trezit, mă făcusem una cu pământul.
am dat să mișc picioarele
și s-a cutremurat pământul
am respirat
și a bătut vântul;
în jurul meu, soarele și luna
se alergau pe tăcute ca doi joggeri
care încearcau să se mențina în formă
să mai putem să-i admirăm
și mâine pe cer
iar vine noaptea și iar
or să crească din subconștientul tău
vise. ca niște copaci plini cu flori
frumos mirositoare sau ca niște buruieni
gigantice la umbra cărora te vei trezi
dimineață cu mintea tulbure.
iar te vei mira că te-ai culcat
zâmbind și te-ai trezit cu dinții strânși.
și nu vei ști de ce.
și o să ți se pară nedrept.
of. degeaba sădești ziua semințe de bine,
că noaptea, imprevizibil grădinar
iar o să treacă cu dinții nemiloși ai greblei
sale, cu mușcătura nemiloasă a hârlețului ei
prin visele tale și le va face
să fie altceva decât scria pe ambalajul
plicului din care ai sădit semințele.
stelele au colțuri
ca să poți dosi prin ele
gânduri necurate
despre ce am face noi sub stele
poveștile de iubire nu se vor termina niciodată;
e o resursă planetară ce nu va fi epuizată –
oamenii sînt capabili să se îndrăgostească
în plină tornadă, cutremur sau pe timp de eclipsă
cât e inundație sau în mijloc de apocalipsă.
dă-le oamenilor o secundă
fie ea și muribundă
în care să se privească în ochi
și se vor îndrăgosti, oriunde ar fi.
și atunci de ce n-am putea folosi iubirea
infinita, inepuizabila iubire
ca sursă de energie?
câte școli, case, tramvaie și uzine
n-ar putea fi alimentate cu iubirea
noastră prin acele invizibile fire
care ne leagă unii de alții;
câte becuri de iluminat stradal ar putea lumina intermitent
când iubirea între doi oameni ar începe
să se stingă. și ce frumos ar fi să știi că
după fiecare fereastră de bloc cu lumina aprinsă
sînt doi oameni care se iubesc.
în fiecare zi creăm lumea.
lumea din noi, lumea din jurul nostru,
cea care se modifică dacă-i zâmbim.
n-avem șapte zile, avem una
și-atâtea lucruri de făcut.
măcar dacă am putea
așa cum își dorește fiece creator
să ne dăm zilnic un pas în spate
să ne putem admira opera.
dar opera sîntem noi
și lumea din jurul nostru.
cum nu orice vorbă-i șoaptă/ nici orice gest nu-i o faptă//
ca o cuvertură mare
pufoasă, odihnitoare
ca un bloc vechi, decrepit
sau un crin cam veștejit
încerc să-mi definesc oboseala
din minte, poetic; dar nu reușesc.
și pe măsura ce-ncerc, fac greșeala
de a gândi și parcă mai rău obosesc
poartă-mă te rog la piept
între sânul stâng, mai mic
și ăla drept
ca pe-o amuletă luată de la Antichități
și nu-mi spune ce ai mai purtat la piept
în alte dăți.
cu mișcări ca de felină
intră-n scenă doamna noapte;
hai că iar e lună plină
și se-mbracă parcu-n șoapte
nu așa, mă strângi prea tare
te iubesc, nu zici nimic?
i-o poză, nu e ce pare
stai așa, pot să-ți explic
undeva printre băncuțe
lângă tinerii alerți, un plop
tot se-nfoaie din crenguțe
cine știe în ce scop
agitat nevoie mare
scuipă frunze moarte-n ei
dar niciunul nu tresare
că-s grăbiți și-s tinerei
stiți voi cum e tinerețea,
când se-ntrec – nebun galop
dramele și cu tandrețea;
cine are timp de-un plop?
doamne, ce bine că nu mai plâng norii/ că tare-i mai întristau pe toți călătorii//
poemul acesta se sfârșește
unde ar fi trebuit să înceapă
motiv pentru care
nimic nu mai e ca înainte
pescărușii zboară cu burțile-n sus
soarele răsare de la apus
flăcările nu mai încep ci se termină-n foc
vântul nu mai ridică fuste ci le așază la loc
dar
cuvintele sînt tot cuvinte,
cele sfinte au rămas cele sfinte
of! mi-ai întors toată lumea pe dos
din clipa în care te-am văzut
și înca eram un necunoscut
când a început totul
laura face ce face
și tot nu scapă de vino-ncoace
șoldurile ei sparg tăcerea în șoapte
care se fac cuvinte care devin fapte
laura vorbește atât de frumos
încat aș merge cu ea în jurul lumii, pe jos
discutând așa aprins despre vechea dilemă, străvechea
că păsările s-ar opri din zbor să tragă cu urechea
laura, chiar și când e tristă
ar putea sta pe copertă la orice revistă
privirea ei, oh, privirea ei îți poate vinde
un ceas de lux sau un cd cu colinde
laura are ceva doar al ei
și nu mă refer la perechea aia de cercei
ci la felul în care sufletu-i e dispus
să ia oricând forma vasului în care e pus
oh laura, ce frumos se face afară
când te văd în ploaie, fumând o țigară
