iubirea nu e decât
o nesfârșită serie de genuflexiuni –
îndoi genunchii și, fără să îngenunchezi,
te apleci asupra celuilalt
apoi revii în picioare, cu spatele drept
la sine.
Poezie
10 comentarii
pisico, dă-mi un semn când vii spre casă/ să dau șoarecii jos de pe masă//
vata pe băț ar fi putut avea
un gust înecăcios,
toamna n-ar fi fost altceva
decât un cancer al copacilor,
porumbeii – doar niște răspândaci
ai vreunei gripe aviare,
curcubeul – o vomă multicoloră,
ninsoarea ar fi fost un scuturat
de matreață al zeilor pe umerii pământului
iar vântul – flatulență de înger balonat.
pentru că se putea
să nu ne fi întâlnit niciodată
studenta mea la limbi straine
învață să te înțelegi cu mine,
încearcă să-l pronunți corect pe oh, pe uuu
și o să poți să faci din mine ce vrei tu
iubita mea politehnistă
te rog eu, nu mai fi așa de tristă
măsoară-mă din ochi, inginerește
și sufletu-mi deschide-l și citește
eleva mea la medicină
înțeapă-mi inima cu-adrenalină
și scoate-mă din durerosul șoc anafilactic
al alergiei la tot ce nu e fantastic
descoperă, chimista mea în devenire,
un element nou denumit iubire,
fă-i loc în tabelul lui mendeleev
și-nvață cum să fii iubită, nu elev
azi, sînt plin de epitete/ ca universul de planete//
cum se iubesc cerul și marea
când se-ntâlnesc la orizont
așa ne iubim noi, tu – o doamnă
eu – un anonim bagabont;
frumos, infinit sentiment
de libertate-mi dă iubirea noastră
pot să fiu azi un lup intransigent
iar mâine – sirenă într-o mare-albastră
putem muri și învia de nesfârșite ori
ne transformăm din șoarece-n pisică
putem, ca jack, pe vrej să ne urcam la nori
și să ne aruncam înapoi fără vreo frică
iar ce-i liniștitor pentru amândoi
e că, indiferent de trend
în animațiile mondiale, iubirea dintre noi
se va-ncheia cu un happy end.
cine tace mai frumos?
un om? o piatră?
ce arde mai tare? neliniștea
sau focul din vatră?
cine se mișca mai repede?
vântul? gândul?
ce ne înghite când murim?
cerul? pământul?
ce ne face să ne îndrăgostim?
fizicul? sau chimia?
ce urâm mai tare?
minciuna? prostia?
la ce e mai romantic să te uiți?
la un foc de tabără? la stele?
de ce îmi pun atâtea întrebări?
să le răspund? sau să scap de ele?
aș agăța clopotele bisercii de vizavi de limbile unui ceas/ să fiu conștient de fiecare secundă care a mai rămas//
sîntem mici universuri
născute dintr-un big bang de iubire.
trăim cât niște universuri mai mici,
cu toate micile noastre războaie,
cu minicatastrofele noastre,
cu perioadele noastre de înflorire
și de regres.
apoi murim și ne întoarcem
în locul din care-am venit.
îi puteți spune neant. beznă. lumea
de dincolo. practic, ne întoarcem acasă.
și ce poate fi mai frumos
decât să te intorci seara, acasă,
obosit, după o zi lungă cât o viață.
dacă eram un zeu
te-ai fi făcut nemuritoare
doar de dragul meu
dacă eram înger, pe vreun nor
ai fi tradus pe îngerește
cuvântul dor
pasăre dacă eram
ai fi-nvățat să zbori
să vii la mine sus, pe ram
dar toate astea eu nu sînt
iar tu mă faci fericit
aici, pe pământ
că atunci când deschidem ochii ne iubim
pentru cum arătăm
iar când îi ținem închiși ne iubim
pentru ce sîntem
11.
iubitule, îmi făceam contabilitatea
și mă gândeam. oare or fi multe femei care își
fac acum contabilitatea și se uită pe geam?
mare e lumea, am început să văd negrese,
domnișoare plângând, somnoroase prințese,
doamne în vârstă, cu ochelarii pe nas
fete tinere, într-un oarecare impas
tot felul de pistruiate,
blonde și roșcate
femei osoase, cu păr sârmos
sau tipe cu aer evlavios,
toate pierdute cu ochii pe geam,
ca mine. probabil ca sînt multe.
dar femei care își fac contabilitatea,
se uită pe geam și se gândesc la tine,
la toate orgasmele
și fantasmele
cafeaua, laptele cu cereale
și alte chestii, extrem de reale,
pe care mi le dai tu,
nu.
e o cană de cafea
cu fundul spart. aceeași cană
din care ne bem aceeași cafea
în fiecare dimineață,
pe care, cu același gest absent
o ducem la aceeași gură.
doar că acum, ea își împrăștie
maroniul în poala noastră,
umplându-ne de un sentiment lichid,
călduț, care pătează.
același sentiment lichid, călduț, care pătează.
și care ne trezește la realitate.
altă realitate.
cine moare ultimul dintre noi doi/ s-arunce toate visele neîmplinite la gunoi//
motiv pentru care
noi nu putem ști niciodată
ce ne e scris.
decat dacă ne privim în oglinda,
dar asta ar însemna să știm a citi
invers.
așa că n-avem încotro
și-i tot întrebam pe alții.
din afara noastră se vede mult mai clar
spre ce ne îndreptăm.
cu toții sîntem producători de zâmbete.
mari, mici, scurte, lungi, tâmpe, cu dinți strălucitor
de albi, sincere, senzuale. cu toții lansăm
pe piață zâmbete, poate chiar mai multe pe zi.
e o piață foarte dinamică, piața zâmbetelor.
așa că ar trebui să știm câte ceva despre ea.
un zâmbet împachetat în lumina rece,
de neon a unei corporații e un zâmbet care se adresează
unui public țintă restrâns la mulțimea oamenilor
din corporații care umbla pe holuri cu ochii deschiși.
un zâmbet împachetat în lumina caldă
a apusului e un zâmbet care poate sensibiliza
un public numeros și eterogen.
așa că aveți grijă în ce vă împachetați zâmbetele
și, mai ales, cui le vindeți. și pe cât le vindeți.
poate obțineți pe ele cel puțin un zâmbet.
sau, dacă sînt gratis, stabiliți clar perioada promotiei
oricum, nu vă mai purtați cu zâmbetele
ca și cum nu vă aparțin, nu le mai abandonați
pe raftul feței, ca pe un produs pe care nu-l cumpără nimeni.
cine știe la ce șantaj le supune
ploaia pe frunze de le face
să se înroșească de rușine
cine știe ce secret îngrozitor
le șoptește vântul frunzelor de le împinge
să se arunce în gol
cine știe ce neliniște macină
conștiința de fier a frunzelor
până o face să ruginească
cine știe ce bârfă află frunzele
din ciripitul vrăbiuțelor de se îngălbenesc
de gelozie și părăsesc copacii
cine știe cum ajunge soarele
idolul frunzelor, de toate
se fac portocalii și apun, ca El.
cine știe? toamna știe.
când mă visez războinic, cel mai bun scut/ pe pieptu-mi, e părul tau desfăcut//
iubirea e un vas transparent,
hai să zicem că e o sticluță.
când ne îndrăgostim, ne pomenim
cu o sticluță plină cu iubire pe etajera din baie.
un fel de gel de duș.
pe măsură ce timpul trece,
ne delectăm corpurile cu lichidul din sticluța
pe care scrie iubire. Lichidul scade,
nu e nesfârșit. cineva trebuie să umple sticluța.
când eu, când tu. când nu mai e nimic
în sticluța de pe etajera din baie,
cea pe care scrie iubire,
înseamnă că iubirea noastră s-a sfârșit.
cred că până și o statuie/ sughite după ce mănânc-o gutuie//