Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
dacă eram un zeu
te-ai fi făcut nemuritoare
doar de dragul meu
dacă eram înger, pe vreun nor
ai fi tradus pe îngerește
cuvântul dor
pasăre dacă eram
ai fi-nvățat să zbori
să vii la mine sus, pe ram
dar toate astea eu nu sînt
iar tu mă faci fericit
aici, pe pământ
4 comentarii
că atunci când deschidem ochii ne iubim
pentru cum arătăm
iar când îi ținem închiși ne iubim
pentru ce sîntem
11.
iubitule, îmi făceam contabilitatea
și mă gândeam. oare or fi multe femei care își
fac acum contabilitatea și se uită pe geam?
mare e lumea, am început să văd negrese,
domnișoare plângând, somnoroase prințese,
doamne în vârstă, cu ochelarii pe nas
fete tinere, într-un oarecare impas
tot felul de pistruiate,
blonde și roșcate
femei osoase, cu păr sârmos
sau tipe cu aer evlavios,
toate pierdute cu ochii pe geam,
ca mine. probabil ca sînt multe.
dar femei care își fac contabilitatea,
se uită pe geam și se gândesc la tine,
la toate orgasmele
și fantasmele
cafeaua, laptele cu cereale
și alte chestii, extrem de reale,
pe care mi le dai tu,
nu.
cine moare ultimul dintre noi doi/ s-arunce toate visele neîmplinite la gunoi//
când mă visez războinic, cel mai bun scut/ pe pieptu-mi, e părul tau desfăcut//
iubirea e un vas transparent,
hai să zicem că e o sticluță.
când ne îndrăgostim, ne pomenim
cu o sticluță plină cu iubire pe etajera din baie.
un fel de gel de duș.
pe măsură ce timpul trece,
ne delectăm corpurile cu lichidul din sticluța
pe care scrie iubire. Lichidul scade,
nu e nesfârșit. cineva trebuie să umple sticluța.
când eu, când tu. când nu mai e nimic
în sticluța de pe etajera din baie,
cea pe care scrie iubire,
înseamnă că iubirea noastră s-a sfârșit.
a fost o vreme când naufragiatul din mine
nu căuta corabia buzelor tale dimineața
erau niște timpuri tulburi
în care puteam sta cu ochii deschiși zile întregi
fără să te văd
doamne, câte nopți
în care nu mă înveleam cu brațele
tale, câte zile fără soarele
din privirea ta la orizont
a fost o vreme când umerii tăi
nu însemnau nimic pentru mine
a fost o vreme când
nu te iubeam.
pentru că nu te întâlnisem.
aproape zilnic fac o călătorie
către o țară în care-i frig și plouă
acolo, secundele-au culoarea cenușie
și lacrimă-i pe frunză, nu e bob de rouă
urâtă țară, în care secundele trec greu
deși, la ce vânt bate, eu tot sper mereu
să le miște din loc mai rapid
și să le strivească naibii de-un zid
căci zilnic, deși nu-mi vine
trebuie să nu fiu lângă tine
la taverna fără nume
am stat seara la povești
eu am zis vreo două glume
doar să văd cum îmi zâmbești
din taverna fără nume
unde mi-ai spus cine ești
către noi curgeau, anume
mirosuri dumnezeiești
la taverna fără nume
eu m-am îmbatat cu tine
deși părea să se consume
doar tării și vinuri fine
la taverna fără nume
multe versuri s-au cântat
multe, câteva volume,
doar că nu s-au publicat
iar taverna fără nume
are nume, intuiești
(ca probabil multă lume)
i se spune Măiubești
nu există ceva mai frumos
decât zâmbetul tău.
nici măcar luna imensă și galbenă
sprijinindu-se pe oraș,
în timp ce ne spune o poveste înainte de culcare,
nici inimile ruginite
care cad din piepturile copacilor
îmbrăcând pământul în haine
de sărbătoare,
nici norii albi, pufoși
pe care îngerii pleacă în vacanță
pe insule
nici păsările care fac naveta între noi și cer
ducând zeilor vești despre oameni
și aducându-le oamenilor vești
despre dispoziția zeilor;
așa că, te rog, nu mai zâmbi tot timpul
că ajung să nu mai văd nimic în jurul
zâmbetului tău.
dacă ziua de azi ar fi o mare/ aș înota cu tine în ea până la epuizare//
stelele au colțuri
ca să poți dosi prin ele
gânduri necurate
despre ce am face noi sub stele
poveștile de iubire nu se vor termina niciodată;
e o resursă planetară ce nu va fi epuizată –
oamenii sînt capabili să se îndrăgostească
în plină tornadă, cutremur sau pe timp de eclipsă
cât e inundație sau în mijloc de apocalipsă.
dă-le oamenilor o secundă
fie ea și muribundă
în care să se privească în ochi
și se vor îndrăgosti, oriunde ar fi.
și atunci de ce n-am putea folosi iubirea
infinita, inepuizabila iubire
ca sursă de energie?
câte școli, case, tramvaie și uzine
n-ar putea fi alimentate cu iubirea
noastră prin acele invizibile fire
care ne leagă unii de alții;
câte becuri de iluminat stradal ar putea lumina intermitent
când iubirea între doi oameni ar începe
să se stingă. și ce frumos ar fi să știi că
după fiecare fereastră de bloc cu lumina aprinsă
sînt doi oameni care se iubesc.
poartă-mă te rog la piept
între sânul stâng, mai mic
și ăla drept
ca pe-o amuletă luată de la Antichități
și nu-mi spune ce ai mai purtat la piept
în alte dăți.
poemul acesta se sfârșește
unde ar fi trebuit să înceapă
motiv pentru care
nimic nu mai e ca înainte
pescărușii zboară cu burțile-n sus
soarele răsare de la apus
flăcările nu mai încep ci se termină-n foc
vântul nu mai ridică fuste ci le așază la loc
dar
cuvintele sînt tot cuvinte,
cele sfinte au rămas cele sfinte
of! mi-ai întors toată lumea pe dos
din clipa în care te-am văzut
și înca eram un necunoscut
când a început totul
în fiecare seară adorm lângă o femeie
superbă, cu buze imense și ochi luminoși.
în fiecare dimineață mă trezesc lângă altă femeie
superbă, cu buze imense și ochi luminoși.
îmi place femeia lângă care adorm.
îmi place femeia lângă care mă trezesc.
dar nu pot să suport ideea că noaptea, cât dorm
se întâmplă substituirea asta
chiar sub ochii mei închiși
visând la cine știe ce flori de caiși.
am tot încercat, ca atunci când eram copil
și voiam să-l prind pe moș crăciun în flagrant delict
să mă trezesc nopțile. dar, ba o găsesc pe una, ba pe
cealaltă. niciodată nu surprind momentul exact al schimbului.
însă nu chestia asta mă înnebunește.
mai inexplicabil e că de dimineața până seara
se mai întamplă un schimb: femeia lângă care mă trezesc
este înlocuită cu femeia celaltă, lângă care adorm.
și de data asta am ochii deschiși
și nu mai visez la flori de caiși.
n-am ce face, le iubesc pe amândouă
de dimineața de la nouă
până dimineața la nouă.
și încet-încet am început să iubesc și mâinile
gigantice care, într-un moment în care nu sînt atent
o iau pe una și o înlocuiesc cu cealaltă.
întreabă norii
întreabă mierlele
întreabă plopii
întreabă roua
întreabă vântul.
oamenii sînt atât de subiectivi
10.
sînt acasă, în pat, goală
sub plapuma de oboseală
aș vrea să te îmbrățișez
dar mâinile mele
sînt prizoniere
sub plapuma de oboseală.
te-aș îmbrățișa cu picioarele,
dar și ele sînt impachetate în aceeași plapumă
moale și grea a oboselii.
aș vrea să-ți spun că te iubesc
cu buzele, dar nu se dezlipesc.
părului meu îi e dor de umerii tăi
celulele mele întreabă de celulele tale.
pe sub plapuma oboselii sînt fierbinte
dar nu în cuvinte.
ca paralizată în urma unui grav accident
pot doar să te privesc atent.
și să clipesc, strecurînd în fiecare clipire
câte un pic de iubire.
dar ochii tăi sînt ca două găuri caprui
care sug indiferente, materie.
și asta mă sperie:
că s-ar putea, când obosesc
să nu mai știi că te iubesc.
când ne văd iubirea, planetele se aliniază/ iar astrologii ne scriu zodiace elogiatoare, pline de emfază//
îmbrăcată simplu, în carne și piele
te-ai așezat la picioarele mele
și mi-ai zis: eu sînt femeia,
tu ești bărbatul. eu sînt aceea.
(te-am aranjat sub microscopul ochilor mei
și am văzut ca ești făcută din mii de idei)
apoi te-ai ridicat în picioare
înaltă, cât de-aici pân’ la soare
și mi-ai zis: tu ești bărbatul
eu sînt femeia. tu, și nu altul.
(iar eu am rămas cu capul pe spate
admirându-te până mult peste poate)
