unde se duce lumina când o stingi

m-am întrebat și n-am știut. până aseară
când m-a-ntrebat din nou, o domnișoară
c-un aer curios, profund
că n-am putut să nu-i răspund.

Ei bine, lumina e creată de mii de licurici
care fac lumină (spre desoebire de nonlicurici
care produc întuneric, dar asta e altă poveste).
Licuricii ăștia sînt foarte mici și foarte mulți.
Atât de mici că nu-i vedem pe ei, ci doar lumina lor
și atât de mulți că avem impresia că lumina e fluidă,
continuă. De asemenea, ei sînt și foarte sensibili.
Când stingem lumina, lor li se pare atât de nedrept
încât își fac seppuku; cu niște săbiuțe mici, mici
cu care își spintecă infimele lor mățișoare pline
de lumină.
Explicația poate părea fantezistă, dar, răspunde-mi –
percepi adeseori cât e lumina aprinsă un soi
de zgomot imperceptibil chiar și când e liniște?
Zgomot care înceteaza complet, transformându-se
în liniște când stingi lumina? Știi ce zic? Știi.
Ei, bine, sînt licuricii,
milioane și milioane de licurici care foșnesc
din aripile lor minuscule. Apoi mor într-o clipită,
cu săbiuțele în burtă, când stingi lumina.
Observ că te amuză, i-am zis.
Îți mai dau un singur argument,
poate iei lucrurile în serios: acest uriaș mecanism
de licurici, n-are cum să funcționeze întotdeauna
perfect. Mai e câte unul, sau chiar câte o facțiune
de licurici (FLI, cum își spun ei, adica
Facțiunea Licuricilor Insensibili)
care refuză să-și facă seppuku odata cu ceilalți
când se stinge lumina. Este ceea ce noi, oamenii,
obișnuim să numim scurtcircuit.

Nu știu daca am reușit s-o conving,
dar știu că ea, la fel ca tine sau ca el
nu veți mai stinge lumina la fel.

Comentarii

.. care fosnesc usor si dupa ce apesi pe comutator

„Tot astfel cand al nostru dor/ Pieri în noapte-adanca…”
Superb, Iv!

🙂 Iti multumesc! Aveam mare nevoie de cuvintele tale! 🙂

„Tu prima, hai! Sunt aici, te voi ţine în braţe
Ia săbiuţa şi înfige-ţi-o în stomac, în maţe!
Ştiu că n-ai suporta atâta durere
Să o fac eu cel dintâi, în tăcere
Şi tu să mă priveşti murind
Tu prima!”, îmi spui iar, zâmbind.
”Iubitule, e târziu, oraşul vrea să doarmă,
În curând se face dimineaţă
Răsare soarele, azi va fi ceaţă
Tu primul! nu-ţi fă griji, vin şi eu din urmă,
De ce să te uiţi la mine cum mor?
Mai bine-aşa, să-mi fie mie dor…”
Asta îţi spun şi se scurg orele din noapte,
Măturate de ale noastre triste şoapte.
„Hai amândoi odată, ce simplu era”,
Strig eu, venindu-mi o idee strălucită.
„Aşa ţi se pare ţie, draga mea?
O să-ţi explic de ce-i nepotrivită
Gândeşte-te, te rog, puţin
Nu ar fi oare dublu chin
Ca amândoi să ne privim murind?”
Dau din cap ca aşa e, da,
Deşi am pierdut firul de mult timp
De când mi-ai spus acel „draga mea”,
Ce sună delicios în gura ta…
Şi trec alte ore, e dimineaţă de mult
Stau în braţele tale şi te-ascult:
„Vezi, draga mea, de-asta când iubeşti
Se spune că faci nopţile albe şi nu oboseşti”

Ah, a fost atat de lunga noaptea aceasta….
dar, dragul meu, cred ca suntem nemuritori
altfel cum am murit de-atatea ori
si inca mai conjugam la viitor am iubit..
te-am observat , ai fost desavarsit
cu fiecare sabie infipta-n tine, am murit
am cautat infrigurata ultima ta lacrima
si te-am sorbit…
dar vai, ce-amara clipa am trait
apoi, cand cu pasu-mpleticit
te-am cautat macar pentr-un privit…
magnificul meu iubit,
ramai sa fim ce ieri n-am indraznit.

„… am pierdut firul de mult timp
De când mi-ai spus acel „draga mea”,
Ce sună delicios în gura ta…” 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *