Ivcelnaiv

biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol

mesaj de pe Zuma Ut

e atât de ridicolă
această zbatere a mormolocului
care a vrut să zboare și a reușit
atât de mărunt zborul,
atât de scurt evul,
întunecat și derizoriu e soarele nostru,
speranța e sub limita perceptibilului;
primii pași pe ce? pe lună?
pipernicit e succesul omului
cunoscut sub numele de progres
leonardo? cine e leonardo?
einstein, darwin, freud nu se văd
dacă te dai cu un pas în spate și ieși din
calea lactee.

cum se face o cucerire

iată armatele mele de glume,
câteodată rele, câteodată bune
lângă ele – ale mele idei
disciplinate ca niște soldăței,
se apropie, vin, călcând în picioare
iarba unei conversații plictisitoare,
degetele mele atacă pe flancuri
spre umeri, coapse, suținute de bancuri
pline de aluzii obscene;
arunc și câteva grenade lacrimogene
umplute cu aerul meu de nedumerit puber;
toate, doar ca să-ți ocup, o vreme, timpul liber.

colecționara

inimi neatinse încă de sageată
sau resturi de inimă devorată
inimi stângace, ca desenate de-un pici
și, accidental, inimi cute, de gagici

pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas

inimi albastre, scoase dintr-o călimară
a unor nobili de odinioară
inimi mari, musculoase
sau din alea mici, siropoase
inimi care pur și simplu îți merg la inimă
inimi cât un purice, mult sub greutatea minimă

pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas

am inimi reci, inimi împietrite
inimi insensibile la gâdilat de ispite
inimi de taur, de porc, de bou;
am chiar și o inimă de supererou

așa că, ce zici, leule, vii
să batem împreună câteva câmpii?

hai, sună-mă

când vine prânzul
sînt supa cremă de legume
ești la birou?
sînt una dintre glume.
alea pe care ți le fac colegii binevoitori
văzându-ți ochii plânși de dorul meu până în zori
când se face seară, sînt paharul de mojito
ce nu ți-a risipit tristețea, ba ți-a adâncit-o
când se lasă noaptea, sînt o căzătoare stea
(tu-ți pui dorința de-a nu mă mai vedea
dar ea se încăpățânează să nu cadă
lucind într-o frenetică bravadă),
când vine dimineața, sînt ceasul tău deșteptător,
sînt tot ce întâlnești în calea ta
să îți aducă aminte că nu mă poți uita.
hai, dă cu ceasul de covor
și sună-mă, că îți e dor de mor

lasă-mă mai gândesc

n-am chef să mă îndrăgostesc de tine,
de obicei chestia asta nu-mi face bine
am mai încercat-o de câteva ori,
știu cum e – la început mă ia cu fiori
apoi ne dăm tricourile jos,
să ne pipăim inimile, oau, ce frumos.
ne pipăim cu patimă, pe cord deschis,
până în dimineața când ne trezim din vis
tu ai plecat, ești demult la birou
ultima noastră ceartă umple camera, cu ecou
inima mea zace într-un pahar cu bere, ca în formol
autopsiat, mă ridic c-un cuvânt înfipt în cap – colesterol
îmi pun câteva lacrimi false în ochii de fost îndrăgostit
deschid mersul trenurilor și mă pun pe citit.
așa că înțelegi de ce n-am chef să mă îndrăgostesc.
în fine. lasă-mi numărul, mă mai gândesc.

politica iubirii

iubirea nu e a mea, nu e a ta.
poți spune nu, poți spune da
când în ochii mei te oglindești
ca ceva ce, poate, nu ești.

iubirea e patrimoniu universal,
ne aparține tuturor, în mod egal,
(spun asta conștient că, normal
pot fi acuzat de comunism sentimental)

pe de altă parte, iubirea,
(o spun cu toată nepărtinirea)
e un fenomen profund democratic
ce ține de manifestarea eului, practic

cum împăcăm, deci, cele două noțiuni?
în niciun fel, trebuie că suntem nebuni
să le punem vreodată în vorbe sau pe hârtie.
doar, poate, într-un nefericit titlu de poezie.

tablou conjugal

la o margine de pat
zace o femeie tristă.
la cealaltă – un bărbat,
între ei stă o revistă

liniștea, pantof prea mic
pe cei doi prinde să-i strângă,
întreruptă de-un pitic
ce respiră-n camera de lângă

sub palma ei răsfirată
cu fața-n jos, un telefon
rușinat, clipește înc-o dată
fără să fi apăsat vreun buton

aerul din încăpere e greu de respirat
ca după o bătaie cu perne
sau, mai rău – ca după un acord ratat
între două belicoase guverne

el ridică privirea, spre telefon
privindu-l taios, ca pe un inamic,
apoi, negăsind potrivit niciun ton,
șopteste: îmi pare rău, iubito, pot să-ți explic

sms 169

fetele, aceste superbe cămile/ care înmagazinează în ele/ kilograme de lucruri inutile/ până într-una dintre zile/ când se întâlnesc.

prima și ultima întâlnire

draga mea, iubit dezastru,
răsturnată călimară cu albastru,
m-ai luat pe sus la prima întâlnire,
și n-am mai apucat să-ți dau de știre:
îmi placi. pur și simplu îmi placi
cu toate valurile pe care le faci,
de umplu țărmul meu de draci.
ești plină de povești cu robinsoni și cu sirene
și alți poeți ți-au scris deja o mie de catrene
dar n-am ce face, de când ni s-a-ntâlnit privirea
stau și-ți admir, hipnotizat, nemărginirea
așa probabil se explică
(iar nu din nepăsare sau din frică)
că nu ne-am despărțit vreodat’ de când, întâmplător
ne-am întâlnit: tu – un țunami, eu un simplu calator

graba strică ploaia

aseară a plouat cu rândunele
(ce-au mai țipat săracele de ele)
cum se zdrobeau de aer ca de-asfalt
și-apoi plouau iară, din înalt

doamne, cum mirosea a veselie
de randunică înmulțită cu o mie
și ce frumos s-a îmbracat orașul în răcoare
produsă de-ale lor aripi ventilatoare

ce ploaie stranie, fără de curcubeu
pe care, neatentă, ai ratat-o, cum ratezi mereu
din graba ta cea plina de speranță
către ceva lipsit de orice importanță

surâsul tău

surâsul tău e rău prevestitor
căci după el știu că urmează
zile întregi de tribulații și de dor

floare de cactus e surâsul tău
(gângania din mine nu-i rezistă)
superb, însă de neatins, că-nțeapă rău

duplicitar surâs,
format din două buze mari, cuminți
care ascund în spate ascuțimea
unei armate-ntregi de dinți

dacă iubirea

dacă iubirea e un munte
tu ești cea potrivită să-l înfrunte
daca e deal, iubirea, tu
l-ai tot urca, n-ai spune nu
câmpie dac’ar fi
tu ai veni
și nici iubirea ca o vale
nu ar putea să-ți stea în cale.
de la cea mai mare pân’ la cea mai mică
(fiind prapastioasă), nici de prăpăstii nu ți-e frică
vulcan să fie, scuipător de lavă
l-ai dovedi, că te știu bravă
dar dacă-i mare, cum spun toți
mi-e teamă, ca nu știi să-noți.

dovezi incontestabile de viață extraterestră pe planeta Pământ

întotdeauna când auzim de extratereștri,
privim în sus,
undeva în afara Pământului,
când de fapt ar trebui să realizăm odată
că cei care nu se înțeleg,
deși vorbesc aceeași limbă, sîntem noi.
cei care eșuează în a înțelege rasa umană
în ciuda eforturilor depuse de cercetătorii britanici
sîntem tot noi.
cei care se apropie de Pământ cu intenții dușmanoase
nu sînt îmbrăcați în verde și nu au antenuțe.

o alternativă la gândirea pozitivă

e deajuns
să nu îți repeți că nu vei găsi loc de parcare
să nu crezi că nu crezi în tine
să nu fii convins că nu te vei însănătoși
să nu te lași să nu ajungi la capătul unui gând
să nu te gândești că nu te iubește
și e foarte probabil să se întâmple

fuga de tristețe

această fugă a oamenilor de tristețe
mai fugă decât goana anilor de tinerețe
nu e o fugă sănătoasă
nici rușinoasă

această fugă îmbrăcată-n haina purpurie
a scurtelor, nebunelor accese de furie
nu e decat tristețe pură,
nu e ură

această fugă, adesea înecată-n alcool
la gaia, expirat sau în club control,
această fugă, oh! această fugă
tare mai seamănă c-o rugă

oare câți poeți au decedat astăzi, 29 aprilie 2014?

astăzi, ca orice poet, am ajuns acasă.
acasă nu eram singur.
nu m-am apucat să beau
privind dezgustat peretele ca pe oglindă.
nu mi-am pus o muzică depresivă
care să mă ajute să ies din starea megadepresivă în care eram
n-am continuat să beau
nu mi-am sinucis gândurile
tăindu-le orice cale de întoarcere
de pe înălțimile viselor.
nu am fumat iarba
pe care turme întregi și-ar fi dorit-o.
nu mi-am tăiat venele
umplând de sângele meu rece și neînțeles
pardoseala rece și neînțeleasă a apartamentului
frust mobilat cu mobila rece și neînțeleasă.
în schimb, acasă mirosea a supă de găluște
și geamurile erau un pic aburite.