biletul de adio

sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol

Comentarii

Ai insufletit-o deoarece ai atins-o!! 🙂

statu’ia statuia, dar poetul striga mereu :”iubire bibelou de portelan/ obiect cu existenta efemera”…

și dacă
mă nimeresc o flacără vie
pentru-al tău soclu?
la 20.000 de leghe depărtare
dar nu sub, ci în lumea asta mare.
cu tot atâția lucși cât un soare,
și celsiuși cât să-ți fur
răceala cea de marmură.
iar cum foc
fără cremene nu iese,
merg la căutat de pietre
și îți spun
adio, dar rămân cu tine.

— biletul-cu-nu-deranjaţi —
cine sînt eu? statuia
care te-a înlocuit
atunci când de pe soclu
zâmbind, ai fugit.
ştiu, era soclul tău special,
dar după ce-a stat părăsit o vreme
a obosit să te tot cheme
şi m-a rugat să îl ocup oficial.

Deci sa vorbesc cu soclul îmi rămâne 🙂
Statuia a plecat zâmbind in lume,
Și-a luat cu ea frumusețea incrustata
Rece si obosit in nobila piatra.
Soclule spune-mi tu – ca o știi prea:
Ce culoare de suflet avea?
Inca nu mi-am dat seama din pozele color cu ea….

NiciodataNoi

Sunt ultimele randuri pe care ti le scriu,
Pe umbre de-amintire din NiciodataNoi,
Raspunsul nu-l astept, oricum e prea tarziu,
Cararile s-au sters de neumblari in doi.

Ma uit in ochii tai, frumos esti, dar smintit,
Din dragoste-ti faci jocuri, dar juri ca-ti este tel,
Smintita-am fost si eu, sa cred c-am reusi,
Privind spre ideal sa il vedem la fel.

De-ar fi sa ma intrebi cum tin la tine-acum,
Mintind, as putea zice „la fel ca-ntotdeauna”,
Si dac-ar fi s-alegi, prieteni sa ne fim, ai spune „da”?
sau „nu, vreau sa salvez minciuna”?!

Raspunsul nu-l astept, oricum e prea tarziu,
Cararile s-au sters de neumblari in doi,
Sunt ultimele randuri pe care ti le-am scris,
Pe umbre de-amintire din NiciodataNoi.

ești un papagal.
care te iei după țignal.
și, în plus, ești dus, nu ești nici de pluș.
paralelipipeduș.

de fapt, amvăzut acum, într-o zi
două lopățele gri
și două gășetușe cu ploi
la baza statuilor – pietre moi.
Erai tu sau biata ta umbră
cu vene șiroi?
Cum devin viața și statuile
din adânc mușuroi?

Am văzut-o pentru prima dată în piaţa mare,
în plin spectacol stradal, într-o vară fierbinte,
în jurul ei se strânseseră oamenii ca la adunare,
aşa că m-am apropiat şi eu, curios ce se vinde.

Stătea pe un soclu de piatră, în picioare,
pictată în argintiu, şi nu mişca.
Statuie vie, murmurau trecătorii,
iar câte unul o tot provoca.
Degeaba! Nimic nu a schiţat, nici un gest
când o muscă i s-a plimbat pe obraz îndelung
sau când, de parcă nimic mai firesc,
un puştan i-a pus mâna pe fund.
A rămas insensibilă până şi la vânt
care, ofticat, a mituit repede o adiere
să-i dea în ochi câteva fire de păr rebele.
Nici măcar de soare nu s-a sinchisit
când acesta, şi el cătrănit,
a început să o zgârie cu o rază pe frunte
doar-doar îi face nişte riduri să se-ncrunte.
Un nor şi-a stors pe gâtul ei o lacrimă rotundă
s-a scurs de acolo pe umeri, la vale, încet,
ea nu s-a clintit o secundă
nici când picătura i-a ajuns pe piept.
Stătea atât de nemişcată încât pe lângă ea
eroii patriei, sculptaţi alături, în granit,
păreau mai degrabă a dansa
iar statuia lui Eminescu parcă a zâmbit.

Dar atunci m-a văzut.
A făcut ochii aşa de mari că m-am pierdut,
şi-a muşcat buza de jos de şi pe mine m-a durut,
a ţâşnit dintr-odată
de pe soclul ei de piatră,
m-a apucat de mână
şi am luat-o la fugă împreună.
Nu a mai stat locului deloc,
după era de piatră a urmat epoca de foc.

Mi-a spus mai târziu că şi stană de piatră de-ar fi fost
ochii mei ar fi cioplit-o până când i-ar fi ajuns la os.

Sufletul asta de statuie e ametitor
Iar răspunsul elegantei albe deloc întâmplător :).
Prin ochi de geam priveste practic visator
Pe cei din jur (din interiorul camerei inimii lor).
Cu aceeasi culoare de adevăr însuflețitor
Si-n pozele alb-negru si color!

Si atat de mult doream sa nu fiu statuie. Iata ca s-a gasit cine sa spuna EXACT ce nu vroiam sa stiu.
Timid poate in visele tale!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *