Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
câte iubiri a trebuit să moară
pentru ca iubirea noastră
să poată aburi oglinda de la baie
când ne uită dumnezeu pe sub duș.
atât de multe, că mă și mir
că nu ne-am întâlnit la cimitir,
in acel du-te vino teribil
printre mormintele fostelor iubiri
8 comentarii
te-am iubit cu gust de cartofi prăjiți
prăjiți în untura și reîncălziți,
te-am iubit prin ierburi de mediterana
te-am iubit, oh, efemer, ca pe-o valdostana
ți-am dat sângele meu verde
de salsa picante
m-am abandonat în tine
de-au ieșit clătitele crocante.
am făcut creveții să se întâlnească, zău
cu ce nici visau ei, doar de dragul tău
te-am iubit salate
(plus dressing la toate)
te-am iubit sarmale cu ghimbir, pâine cu mălai
hamburgeri de casă, chiar și tom ka gai.
te-am iubit
oh, cât ți-am gătit
cu pas ușor
și aer incolor,
în suflet ni s-a strecurat
un cer continuu înnorat.
parcă mai ieri
expediam vederi
pline de soare
și de culoare
dintr-o insulă grecească
pe cei de-acasă să-i încălzească.
albule, când apăruși, îmi spui,
pe creanga copacului
în locul frunzelor gălbui?
soare, de ce-ai rămas doar pentru unii
din țări străine, scânteia pasiunii?
rândunici, privighetori
greieri și-alte cântători,
ați amuțit?
că nu-i cinstit.
însuși pământul e acum,
sub vălătucii mari de fum,
un șah ciudat
pe care albul pare că a câștigat
în trei mutări, neapărat.
ei bine, în această friguroasă conjunctură,
mă-ntreb, cu echilibru, fără ură:
când dracului s-a strecurat în peisaj
iarna, acest superb sinistru personaj?
14.
luni te-am iubit.
refugiat undeva, în adâncul inconștientului meu,
ai fost acolo, dragul meu atlas, sub toate treburile
unei zile de luni care nu m-au lăsat să te văd.
te-am iubit marți.
am aruncat la coș cele trei ceasuri rele,
apoi am desenat cu mintea mea zâmbete pe chipul tău
până seara când ai venit acasă
te-am iubit miercuri.
cu atâta intensitate, că bătea vântul când respiram
și ți-am scris numele (plus o inimioară) în aburul
respirației mele, pe geam
te-am iubit joi.
ziua – nemărturisit, ca o piatră
seara, ca o bucată de plastilină
în mâna-ți talentată și fină.
cum aș fi putut să nu te iubesc vineri,
cea mai frumoasă zi a săptămânii?
e ziua când, indiferent de anotimp,
în sufletul tău înfloresc salcâmii
te-am iubit și sâmbătă.
ziua întreagă, pe îndelete,
cu tot felul de beep beep beep și de țipete.
te iubesc și azi
frumos, liniștit, ca un fel de odihnă binemeritată
după o săptămână așa agitată.
draga mea,
sînt câteva lucruri din viitorul nostru comun
pe care ochii mei de miop le văd – deci tre’ să le spun:
trotuarele se vor mânji cu pașii grăbiți
a fel de fel de specii de neîndrăgostiți,
casele – aceste uriașe, tăcute crematorii
de vicii, orgolii și înfocate istorii
măcina-vor în dinții lor de foc
pe toți, indiferent de noroc,
norii vor fi gri șobolan
mișunând pe-al cerului tavan
va ploua mult
și ocult
pe planetă va fi atâta noroi
că îi va întina și pe supereroi
aerul va fi greu de respirat,
o ceață groasă, ca un păcat
ne va inunda ochii, mințile, sânul
laptele-i rece și gri ne va umple plămânul.
dar noi vom rămâne imaculați
de-a lumii scăpătare adânc nepătați
căci nu există dragoste mai curată
ca cea între o fiica și-un tată.
hai să dormi la mine la noapte/ să ne-nvelim cu păturica cea de șoapte/ și să ne dăm pe corp cu nefăcute fapte//
unii zic că astăzi n-am pierdut nimic,
alții îmi spun să privesc înainte,
dar eu nu știu ce să zic
și sînt trist dincolo de cuvinte
dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg
mâna mea stângă, oricare dintre ele
nu mai poate arunca șoapte în stele
picioarele mă poartă pe drumuri străine
către al meu inexorabil rovine
dincolo de cuvinte,
nimic nu mai e ca înainte,
tu ai plecat de tot, înțeleg
și de-atunci nu mă mai simt întreg
sînt pierdut, cu totul pierdut
tu ai plecat, cuvintele m-au părăsit
dincolo de ele nimic n-am găsit
filmul meu e din ce în ce mai mut
ne-am cunoscut într-o noapte.
ne-am despărțit într-o noapte.
din păcate, a fost acceași.
ai reușit totuși, într-adevăr
să intri în istoria mea personală.
nu cu poză, că n-a fost timp de poze,
dar undeva în mijlocul unei pagini,
în mijlocul unui paragraf e pomenit numele tău.
așadar, vei fi ținut minte
ca un infractor care a furat o inimă
și, asemenea acelor români care au făcut focul
cu picasso, matisse, monet și gaugain,
ai folosit-o doar ca s-o pui pe jar
să mai încălzești mica locuință
a sufletului tău încă o noapte.
ai reușit, deci, ce ți-ai dorit – să mă
faci să nu te uit niciodată.
sînt pleoapele care-ți fac vânt
când ți-e prea cald
sînt buzele care-ți fac cald
când e prea vânt
sînt degetele pe care le cauți cu tâmpla
sînt părul care-ți piaptănă degetele
sînt mustața care-ți face porii să se înroșească
(știi cum sînt porii tăi, mai timizi)
sînt umărul pe care plângi
sînt parul de pe brațe, care nu mi se ridică
când trec pe langă altă gagică
sînt inima care pompează
sa țina amintirea-ți trează
(când ești departe)
sînt mintea care nu te minte
sînt cele două cuvinte
sînt să te-ascult
mersi mult
m-ai înșelat,
și nu o dată;
fatal păcat,
draga mea fată.
m-ai înșelat
fără rușine;
de neiertat,
pentru oricine.
m-ai înșelat
cu-atâta patimă
din pat în pat
fără vreo lacrimă
m-ai înșelat, m-am prins
mult prea tarziu,
chiar cu-acel ins
care m-ai făcut să fiu
nici nu se liniștisera bine carii din tocul ușii
după cutremurul care le-a traversat lumea
când ai plecat trântind ușa,
că am și început,
asemenea unui bolnav de alzheimer
să-mi lipesc prin casă bilețele
care să îmi amintească să te uit;
că știu cum e mintea asta a omului- uită să uite.
am pus și pe ușă și pe lustră
și pe tabloul cu arca lui noe și pe frigider
și pe tavan și tot degeaba. niciunul dintre bilețele
nu-mi amintea să mă uit pe bilețele
așa că am uitat de ele.
acum trăiesc într-o casă
plină nu doar de amintirea ta,
dar și de bilețele care îmi amintesc s-o uit.
of, cred c-o să mă răzbun și o să-ți trimit
un buchet de flori de nu-mă-uita.
sînt un băiat rău, un tip nasol
mă-mbăt des, fără să pun gura pe alcool
e suficient să-mi fluturi pe sub nas
trupul tău și rămân fără glas
conduc doar pe strazi cu interzis,
să nu zici că nu ți-am zis
sînt un tip periculos, ferește-te de mine
o să-ți bag pe teritoriu priviri clandestine
fără să te ating, încerc să te dezbrac,
ai grijă ce nu ma lași să fac
că-mi place doar ce-i nepermis
să nu zici că nu ți-am zis
inimi neatinse încă de sageată
sau resturi de inimă devorată
inimi stângace, ca desenate de-un pici
și, accidental, inimi cute, de gagici
pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas
inimi albastre, scoase dintr-o călimară
a unor nobili de odinioară
inimi mari, musculoase
sau din alea mici, siropoase
inimi care pur și simplu îți merg la inimă
inimi cât un purice, mult sub greutatea minimă
pe toate le țin în formolul sufletului meu
și-o sa le colectionez mereu și mereu.
n-o să mă las, n-o să mă las
Colecția e tot ce mi-a rămas
am inimi reci, inimi împietrite
inimi insensibile la gâdilat de ispite
inimi de taur, de porc, de bou;
am chiar și o inimă de supererou
așa că, ce zici, leule, vii
să batem împreună câteva câmpii?
de zile-ntregi o vorbă nu-mi mai spui/ cred că ai învățat să taci de la statui//
fiecare întâlnire cu tine
e ca o plimbare în parc. poate de aia
nici nu prea ieșim noi în parc – nu poți
să te plimbi în parc în timp ce te plimbi în parc.
atâta liniște, atâta naturalețe,
atâta nostalgie, atâta frumusețe…
de fiecare dată când ne vedem aud țipete de copii –
cei pe care ai vrea să-i fii
îmi place să mă plimb pe aleile tale
agale
sufletul tău e o vată pe băț –
ce răsfăț
mi-ai ieșit din suflet cum ies
personajele desenelor animate prin zid,
lăsând în urmă un suflet în reconstrucție
și o durere surdă la orice rugăminți.
locul prin care mi-ai ieșit de la suflet
s-a cicatrizat acum. s-a închis frumos,
deși cei care ajung acolo,
încă mă întreabă:
aici ce-ai pățit?
scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi
ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt
îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu o mașină de repetat cuvinte
fără să știe fără să știe fără să știe că te minte
aș vrea să fiu ușa către camera obscură
unde developezi cuvintele pe care nu le scoți pe gură
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu momentul de uitare
în care te îneci sărind în mare
aș vrea să fiu albină, zi și noapte
să fabric miere pentru al tău lapte
aș vrea să fiu
tot ce n-am fost
cât nu e prea târziu
și are rost
aș vrea să fiu cireașa dintre lumânări
când le vei stinge din două încercări
aș vrea să fiu căpitanul de pe vasul de pirați
care te cruță doar pe tine dintre naufragiați
iar dacă nu,
aș vrea să fiu ultima ta dorință
când te vei odihni pe un pat de neputință
te rog, sună-mă urgent/ am fost implicat într-un accident/ toate gândurile au derapat spre tine, goală/ acum sînt la reanimare emoțională//
am rămas în pană, undeva-ntr-un câmp
e noapte. stau și mă uit tâmp
cum din rezervorul spart curg ultimele picături de speranță
și sînt singur, și-s la distanță
de orice suflet care m-ar putea ajuta
să mă pot repara.
acum stau cu mâna întinsă
păstrând lumina ochilor aprinsă;
cerșesc întâmplării niște buze fără figură
care să mă sărute pe gură
și să mă ia în spate
până în următoarea localitate.
