am găsit prin casă
o pereche de papuci.
cam roșii, cam mici,
dar nu știu ce mi-a venit să-i probez.
cum i-am pus, cum am început să văd
altfel. parcă eram un pic mai frumos
lumea parcă era un pic pe dos,
deranjul din dormitor a devenit insuportabil
iar din oglindă mă privea un idiot cu zâmbet amabil.
ai dracului papuci, mă strâng rău,
dar nici că-mi vine să-i dau jos,
de încăpățânat ce mă fac să mă simt.
cred că sînt papucii tăi
așa că mi s-a făcut dor de tine
și te-am sunat să-ți zic
că aveai dreptate.
Etichetă: “lovez”
Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
2 comentarii
mi-e dor de brațele tale,
de vagul lor miros de migdale
care face mintea să nu se mai scoale
din ale tale brațe letale
mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.
tot ce pot să-ți dau e iubire oarbă
ca o sageată
care nu știe dacă intră într-un umăr
sau într-o piatră.
iubire oarbă am, asta-i tot
deși ochi are, că în lacrimile ei înot
în zilele când te caută prin pat
înfometată ca un naufragiat,
negăsind decât fire de par
și izul vag al unui incert adevăr.
oarbă ca o cârtiță mi-e iubirea
(de-aici probabil și necontenirea
cu care sapă,
după tine ca după apă)
iubire oarbă, ca un copil cu suflet curat
care joacă v-ați ascunselea, punându-se pe numărat
zece-douazeci-treizeci-patruzeci-cincizeci
doar că atunci când te găsește, te găsește pe veci
știi cum e iubirea,
doar și tu ții ochii inchiși.
a fost o vreme când mă duceam în jos
cu toate, dar mai ales pe plan amoros
eram un fluture de noapte fără bec
pe ce puneam mâna se transforma-n eșec
m-am dus în jos, jos, jos,
alunecând la vale dupa cercul vicios
al neiubirii. eu nu mă iubeam, nici ele
deși le povesteam câte în luna și în stele
ele tot mă lăsau cu ochii-n soare
și mă-mpingeau la vale și mai tare
m-am dus în jos, jos, jos
pe drumul deloc neted și cețos
al necunoașterii de sine
și tot mai jos, jos, jos
al naibii de neputincios
te simți când nu te poți opri
m-am dus în jos, jos, jos
către o nouă amăgire mă-ndreptam vertiginos
când zduf! m-am izbit cu tot eul
de locu-n care mi se termina traseul.
și acolo – îi zicea La Capătul Răbdării
te-am găsit. Și am plecat să-i spunem mării.
un om este puternic
atunci când reușește să intre în inima altui om
fără să-i rupă inima în două
era o noapte cețoasă.
ochii tăi, ca doua stele
erau undeva departe, la celălalt capăt al ceții.
linia întreruptă șerpuia
ca o linie a vieții prin palma drumului.
băusem deja câteva pahare
când m-am hotărât să plec spre casă.
linia întreruptă șerpuia,
eu încercam să mă agăț de ea
ca de o linie a vieții prin palma drumului,
când, am dat peste ea. nu știu de unde a apărut.
pur și simplu mi-a sărit în față.
impactul a fost teribil.
până ca ochii să mi se umple de cioburi
și inima de remușcări,
am apucat să văd corpul ei zburând
și prăbușindu-se apoi asupra mea, sufocându-mă.
o vreme, în afară de inima
care îmi bătea în urechi nu s-a auzit nimic.
flup-flup-flup-flup-flup.
undeva se auzea o sirenă. eu respiram greu.
și ea respira greu.
te-am înșelat. iartă-mă. a fost un accident.
când vine prânzul
sînt supa cremă de legume
ești la birou?
sînt una dintre glume.
alea pe care ți le fac colegii binevoitori
văzându-ți ochii plânși de dorul meu până în zori
când se face seară, sînt paharul de mojito
ce nu ți-a risipit tristețea, ba ți-a adâncit-o
când se lasă noaptea, sînt o căzătoare stea
(tu-ți pui dorința de-a nu mă mai vedea
dar ea se încăpățânează să nu cadă
lucind într-o frenetică bravadă),
când vine dimineața, sînt ceasul tău deșteptător,
sînt tot ce întâlnești în calea ta
să îți aducă aminte că nu mă poți uita.
hai, dă cu ceasul de covor
și sună-mă, că îți e dor de mor
n-am chef să mă îndrăgostesc de tine,
de obicei chestia asta nu-mi face bine
am mai încercat-o de câteva ori,
știu cum e – la început mă ia cu fiori
apoi ne dăm tricourile jos,
să ne pipăim inimile, oau, ce frumos.
ne pipăim cu patimă, pe cord deschis,
până în dimineața când ne trezim din vis
tu ai plecat, ești demult la birou
ultima noastră ceartă umple camera, cu ecou
inima mea zace într-un pahar cu bere, ca în formol
autopsiat, mă ridic c-un cuvânt înfipt în cap – colesterol
îmi pun câteva lacrimi false în ochii de fost îndrăgostit
deschid mersul trenurilor și mă pun pe citit.
așa că înțelegi de ce n-am chef să mă îndrăgostesc.
în fine. lasă-mi numărul, mă mai gândesc.
există în fiecare dintre noi
un sertar închis cu cheia.
hm, chestia asta nu ne pică prea bine.
cum să n-am acces la ceva ce-i al meu?
ne întrebăm, așa că încercăm să forțăm încuietoarea
cu incontrolabilul levier al experiențelor de tot felul
sau s-o deschidem cu cheia autocunoașterii.
sertarul, de obicei, rezistă.
apoi, uităm de el, și, într-o bună zi, ne îndrăgostim
ajungând la acel loc ascuns și frumos din noi,
ținut sub cheie. se spune că dragostea ne transformă.
eu cred că de fiecare dată când ne îndrăgostim,
o facem pentru că vedem sau ni se pare că vedem
în palmă, în geantă, sau agățată de gâtul celuilalt,
cheia de care avem atâta nevoie.
iubirea este o infinit de variabilă geografie/ deși, poate cel mai greu e s-o vedem ca pe o nesfârșită câmpie//
am urmărit cu interes progresele dumneavoastră științifice,
eforturile dumneavoastră de a reuși o modelare
fizico-matematică a lumii în care trăim.
noi suntem doi tineri îndrăgostiți,
cu puteri fantastice, ca orice tineri îndrăgostiți,
și am dori să vă supunem atenției următoarele fapte:
prin simpla încordare a mușchiului numit speranță
fără vreun truc, putem să anulăm orice distanță
(să zicem manchester – brașov, oricare, n-are importanță)
și ca să vă faceți mai clar o opinie
putem face, deci, punct din linie
dar și linie din punct, înapoi
(deși, acest proces e un pic mai greoi).
apoi, avem puterea, când stăm cu spatele pe iarbă
(făcându-ne că nu vedem cum soarele ne gâdilă sub barbă)
de a putea opri timpul în loc.
la fiecare cuvânt,
sau orice lucru mărunt
secundele se opresc, uimite
(noi bănuim ca e legat de zâmbetul persoanei iubite).
având, deci, toate acestea în vedere,
respectuos vă rugăm,
luați iubirea noastră
în calculele dumneavoastră
în calitate de nouă dimensiune.
copilă, plânsul tău e foarte sănătos,
ca o arteziană care împroașcă norii
dar vezi tu, mă întorci un pic pe dos –
când plouă ochii tăi, mi se deschid toți porii
nu știu să fac diferența între
cei doi ochi ai tăi
așa cum nu știu să fac diferența între două stele
două lebede
doua suspine
sau două pahare pline
te privesc ca pe un întreg,
nu ca pe suma unor părți
ce te compun cum compun țările – hărți.
ești o planetă care se învârte în jurul sinelui,
făcând cu zâmbetul tău zi,
cu tristețile tale – noapte,
iar sinele tău, la rândul lui, se rotește în jurul meu –
un soare indiferent care îți luminează
când bunele, când relele
fără a ști să facă diferența
între cei doi ochi ai tăi
hai să-i dăm lui B
șansa de a fi O-ul
ce n-a visat vreodată a fi.
să-l împlinim pe C în O.
să-i oferim lui E aproape perfecțiunea lui O.
să-l facem pe I să se îndoiască de sine până la O.
să-l încercuim pe T cu dragostea noastră ovală
până se sufocă și dispare.
O să devină S,
pentru a-l putea rosti și cei fără de limbă.
să-l luăm pe U sub aripa noastră,
să nu-i mai plouă în inimă.
și apoi să ne spunem, iubito,
în acest altfabet, OO OOOOOO.
în fiecare zi, mă dau în balansoar.
mă așez pe una dintre extremități
și pun în partea cealaltă ce am pe suflet.
dacă e tristețe, fiind un sentiment foarte dens,
oricât de mică ar fi, înclină balansoarul atât de mult
încât alunec în ea. dacă e bucurie,
fiind atât de sprintenă și vie
mă aruncă în al nouălea cer.
dacă pun pe cealalta parte a balansoarului poezie,
ea fiind usoara, o împrăștie vântul
iar eu răman în contact cu pământul.
dacă pe partea cealaltă te așezi tu
balansoarul se balansează frumos între da și nu
cum ai văzut tu înăuntrul punctului,
în miezul lui,
acolo unde punctul ascunde un alt punct,
mai frumos
cum ai cărat tu, singură, punctul
când imperfectul de el
refuza să se rostogolească
odată cu tine
și cum ai ridicat tu, cu brațele tale de nehalterofilă,
punctul care sînt,
tocmai sus
pe i-ul cu care începe iubirea
13.
despart paginile unei cărți cu un coupe-papier
și mă gândesc la tine ca și cum
ai exista și ai fi o carte.
am ajuns la pagina 57 și tot despart pagini.
sînt foarte multe pagini lipite,
ca niște foste iubite
care țin secret faptul ca au fost părăsite.
coupe-papier-ul continuă să taie în carnea cărții,
amestecând amintirile și prezentul, viii și morții.
sînt file albe pe care nu scrie nimic,
ca și cum ai vrea să uiți ceva de când erai mic
și pagini cu un colț îndoit
marcând momentele când ai ațipit.
important e să nu lipsească pagini; vreau să știu
totul despre tine. ah! și sper să n-ai final, o să-l scriem
împreună. și mai sper, ca la ultima taietură
de coupe-papier, să descopăr că ești de ne-cuprins.
tu n-ai crezut, tu n-ai văzut
tu n-ai făcut și nici n-ai vrut
tu n-ai iubit, tu n-ai putut
caci tu n-ai timp trecut.
ieri, la orele pranzului
am fost jefuit de câteva păreri de rău
de către o pereche de buze.
totul s-a petrecut atât de încet
încât am reținut toate semnalmentele:
erau două, zdravene, cărnoase
îmbracate în câteva șoapte de culoare
sinceră.
le-am reținut la domiciliul sufletului meu
și am lăsat organele să își facă datoria.