la început părea a fi o iubire
ca toate iubirile. normală,
cu un metabolism obișnuit
sănătoasă tun. noi ne-am văzut de viață
dar ea a început să capete proporții.
în scurt timp, risca să calce în picioare
copaci, acareturi, locuri de joacă.
am încercat s-o oprim, dar ne scăpase de sub control –
era din ce în ce mai mare,
deja ar fi putut lua godzilla în palmă
așa cum godzilla lua oamenii în palmă,
și lucrurile nu s-au oprit aici.
iubirea noastră a a ajuns să înconjoare Pământul
în patru pași, urmărind, în joacă, linia orizontului.
apoi, a continuat să crească, depășind scara planetară,
înconjurând Terra cu sinele său aerat
și cu vintrele ei stelare.
O aluniță de lumină pe obrazul iubirii noastre e luna
și diversele, multicolorele ei organe, numite planete,
îmbracă planeta albastră într-o galaxie, într-un univers, într-un vers.
Etichetă: “lovez”
Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
Un comentariu
am cunoscut sentimente diverse –
de la baloane de săpun până la globuri disco.
toate sînt rotunde, sferice, mai exact.
știu sentimente din sticlă,
din muci, din pânză, din hârtie – tip lampion
din os, din abanos,
sentimente – glob de cristal, în care
îți vezi viitorul, sentimente din apă, tip lacrimă,
din mucava, de-ți trece mâna prin ele.
ale tale sînt și ele niște sfere
din alea uriașe și grele pentru demolat clădirile.
m-am îndepărtat mult de jocul de șah.
am învățat să observ nuanțele de gri
am început să nu mai cred în regine
în nebuni, în pioni
și parcă nici de cai nu mă mai leagă mare lucru.
prefer luciosul, matului.
nu mai știu să văd nicio mutare înainte.
uit să verific timpul,
de când m-am îndrăgostit.
eu, care eram un șahist atât de bun,
o tânără speranță.
mi-ai promis că nimic nu ne va despărți
că certurile există pentru a ne uni
că va fi bine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa
am făcut complicate planuri de viitor
m-ai pus să-l scot din vocabular pe dor
să mă mut cu tine și bla bla bla
dar nu s-a întâmplat așa
acum vei vrea să te-ntorci în sufletul meu –
o imensă favoare facută de-un zeu
iar eu voi deschide brațele și bla bla bla
dar nu se va-ntâmpla așa
în noaptea tinereții, am petrecut cu tine
extaz, amar, tandrețuri și suspine,
dar ce rost are memoria s-o storc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
un dicționar întreg am inventat cu tine –
inimfinit, subsecuri, flacs, karmaline
dară degeaba vreau în poala-ți să mai torc
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
am colorat în verde deșerturi nesfârșite
și le-am făcut cu mâna secundelor uimite.
nu mai conteaz-acum că l-am înaripat pe porc,
căci nicidecum cocorii nu se mai întorc
ochii tăi sînt un semafor/ ce indică mereu culoarea dor//
îmi place de tine pentru ca ești altfel
mâinile tale nu au nici șase, nici patru degete.
ci fix cinci, exact cum am visat.
tu nu te termini brusc, deasupra umerilor
tăi e acel rotund care face ca totul
să aibă sens.
sânii tăi au ceva foarte omenesc în ei – nu sînt egali,
de asemenea, ei indică direcții diferite.
doamne, cat de diferită ești.
și tot ca în visele mele ai în loc de
aripi – două picioare, ca să putem alerga
până la nori.
tu ești altfel, genele tale arată către cer.
tu pur și simplu ai pleoape și… clipesti.
oau! m-aș putea uita la tine între două glaciațiuni
și tot aș găsi ceva nou, ceva diferit.
tu chiar ești altfel, îmi place de tine.
te-am ținut în brațe ca pe o
mitralieră, mi-au transpirat mâinile
pe carnea ta rece, tot împroșcând metafore oarbe
care nu pot răni pe nimeni
dar pot atinge suflete.
te-am ținut în brațe
și am luptat în toate războaiele
importante pentru această planetă care sîntem.
tu-du-du-du-du-du-du-du-du-dum
așa torceai în brațele mele
împroșcând cu neliniște păsările, oamenii, cerul.
cum te mai strângeam la piept nopțile,
ca pe cel mai de preț lucru
pe care îl are un soldat pierdut în deșertul
luptei cu sinele.
iubita mea, doamna mea de fier,
balaurul meu oțelit,
până la tine n-am mai pus mâna pe nicio armă
adevarată, n-am mai sărutat
o gură de foc
ca a ta.
te urmăresc, frumoasă supernovă
cum apari și dispari în noapte
corpul tău, frumoasă slovă
are forma unei șoapte
zâmbetul tău îmi sfâșie cerul
împărțindu-l în bucăți inegale
de întrebări noi mi se umple eterul
necunoscute senzații îmi dau târcoale
îți zâmbesc înapoi, inutil
surâsul meu nu te va lovi niciodată
pentru că, o știe și un copil
de-aici pân’ la tine i-ar lua viața toată
sînt eu, statuia
alături de a cărei frumusețe ai făcut atâtea poze
asemenea unui turist într-o țara nouă
sînt eu, statuia
obosita de singurătatea
serilor în care tu nu ești
sînt eu, statuia
atât de ușor de cuprins în brațe
și totuși, atât de rece
sînt eu, statuia
uzată de mângâierile tale
dar cu sufletul neatins de ele
sînt eu, statuia
care aproape zâmbește imaginându-și
reacția ta în fața soclului gol
dacă nebunia e un întuneric
al minții
îndrăgostirea e un fel
de amurg
am înconjurat Pământul căutându-te, zău/ ai putea măcar să te-ntorci, sînt în spatele tău//
și zilele de vacanțe
petrecute în argentine, mongolii sau franțe
și nopțile fără de stele
când construiam în beznă castele
și zâmbetul tău rogvaiv
de după ploile fără motiv
și ale tale idiosincrazii matinale
cât pe ce să-mi fie mie letale
și-ale mele reacții adverse
la tratamentele tale diverse
și gustul lacrimilor tale de bucurie
pentru ce a fost, pentru ce va să fie,
pe toate-am încercat să mi le extrag din cap,
separându-le de ființa mea,
dar degeaba.
am ațipit cu gândul la tine, a fost de neînduplecat/ deci, să nu te sperii dacă îl găsești tolănit la tine în pat//
iubito, nu ne-am întâlnit
de pe vremea când eram o mână de oameni
pe toată planeta,
nu te-am mai văzut de când am inventat focul
doar pentru că voiai să-ți aprinzi o țigară,
mai știi?
doamne ce păr frumos aveam amândoi
pe tot corpul, și cum ne iubeam între glaciațiuni…
hahaha, mai ții minte? ce-ai mai certat copiii când au
desenat mamuții aia pe pereții peșterii
de nu s-a mai luat niciodată cu nimic;
îmi amintesc perfect de tine. ești prima căreia i-am zis
u-bu-hu-buuu, bătându-mă cu pumnii în piept.
(scutură-mi pielea de frici
invizibile furnici
îmbracă-mi inima în șoapte
mătăsoși fluturi de noapte
introdu-mi, te rog, pe nări
buchete întregi de flori
sparge-mi singurătatea în bucăți
și hrănește câinii toți
pune-mi în ochi o sclipire
de licurici atins de nemurire
injectează-mi în buze
moliciunea unei meduze)
bine, ne auzim mâine, te pup și eu
pot umbla în picioarele goale pe lună
în costumul lui adam
pot face slacklining până la soare
pe raze
pot plânge de bucurie, fără motiv
și fără să taie ceapă
pot înota în ochii celuilalt
ca-ntr-o apă
pot scăpa fără nicio zgârietura
după un plonjon din al nouălea cer
pot învăța să zboare
păsările migratoare
pot improviza (daca le dai un dormitor)
mai ceva ca un actor
pot inventa atâtea cuvinte
că dexul s-ar simți sărac
pot vota ca președinte un fluture
de zi
pot supraviețui atomicei bombe
a rutinei,
ai naibii îndrăgostiți
m-ai iubit total, adânc, defintiv, ca pe-un erou /dar acum trebuie să cauți ceva definitiv din nou//
o, magmă, dulce magmă
de laptele tău de foc
ce mi se varsă pe fapte
mi-e poftă, deși nu e lapte
o, magmă, centrul universului meu
mi-e dor de limba ta fierbinte
ce le înmoaie pe cuvinte
amestecându-le până la comestibil
magmă, întâie, primordială materie
topită ești și tu de dorul meu;
moalele tău braț mă cheamă
în țărâna pântecului tău, înapoi
ești făcută din gheață și foc,
dar ce noroc
că am un suflet călit
care poate iubi între minus
câteva zeci de atingeri
și plus câteva zeci de tandrețuri
ești polul meu nord și cel sud,
frigul din tine doar eu îl aud
măturând kilometri
și kilometri de suflet alb,
kilometri de trup imaculat
gată să cadă-n păcat
ai pene de înger și coarne de drac
dar o să-ți găsesc eu leac.
îmi pun aură și coadă
și-n vorbe ce înnoadă și deznoadă
o să te-njur cu o serenadă
să văd cum îți rezolvi tu propria șaradă