Ivcelnaiv

unghi subiectiv

de aici, de la mine, orașul
se vede ca un joc de monopoly
vărsat peste câmpie.

a! apropo de joc, îmi place să
prind oamenii în contrejour
și să-i îmbrac în auriu din ăla pur.

din când în când clipesc.
atunci oamenilor li se face frig,
strâng din umerii lor mici
și mă caută cu privirea.

iubesc să scuip cu magică lumină
peste cutii poștale și stații de benzină,
să gâdil pisici pe burtică,
s-adorm pe bănci câte-o bunică.

îmi place mult să privesc orașul de sus.
sînt eu, soarele la apus.

joggerii

am adormit privind cerul
cu spatele pe pământ.
am dormit atât de adânc încât
când m-am trezit, mă făcusem una cu pământul.
am dat să mișc picioarele
și s-a cutremurat pământul
am respirat
și a bătut vântul;
în jurul meu, soarele și luna
se alergau pe tăcute ca doi joggeri
care încearcau să se mențina în formă
să mai putem să-i admirăm
și mâine pe cer

unde se duce lumina când o stingi

m-am întrebat și n-am știut. până aseară
când m-a-ntrebat din nou, o domnișoară
c-un aer curios, profund
că n-am putut să nu-i răspund.

Ei bine, lumina e creată de mii de licurici
care fac lumină (spre desoebire de nonlicurici
care produc întuneric, dar asta e altă poveste).
Licuricii ăștia sînt foarte mici și foarte mulți.
Atât de mici că nu-i vedem pe ei, ci doar lumina lor
și atât de mulți că avem impresia că lumina e fluidă,
continuă. De asemenea, ei sînt și foarte sensibili.
Când stingem lumina, lor li se pare atât de nedrept
încât își fac seppuku; cu niște săbiuțe mici, mici
cu care își spintecă infimele lor mățișoare pline
de lumină.
Explicația poate părea fantezistă, dar, răspunde-mi –
percepi adeseori cât e lumina aprinsă un soi
de zgomot imperceptibil chiar și când e liniște?
Zgomot care înceteaza complet, transformându-se
în liniște când stingi lumina? Știi ce zic? Știi.
Ei, bine, sînt licuricii,
milioane și milioane de licurici care foșnesc
din aripile lor minuscule. Apoi mor într-o clipită,
cu săbiuțele în burtă, când stingi lumina.
Observ că te amuză, i-am zis.
Îți mai dau un singur argument,
poate iei lucrurile în serios: acest uriaș mecanism
de licurici, n-are cum să funcționeze întotdeauna
perfect. Mai e câte unul, sau chiar câte o facțiune
de licurici (FLI, cum își spun ei, adica
Facțiunea Licuricilor Insensibili)
care refuză să-și facă seppuku odata cu ceilalți
când se stinge lumina. Este ceea ce noi, oamenii,
obișnuim să numim scurtcircuit.

Nu știu daca am reușit s-o conving,
dar știu că ea, la fel ca tine sau ca el
nu veți mai stinge lumina la fel.

crăpătura

un omagiu lui George Topârceanu

În fața zidului aștept,
îl admir cât e de drept.
ochii-mi stau ca pe-o pictură
fixați, pe o crăpătură.

Râu deloc grăbit acasă,
lungă linie a vieții
stâncă mare, colțuroasă,
semn că-mbătrânesc pereții.

Urbană cardiogramă,
linie dreaptă stângace
bună, zău, de pus în ramă,
ce unește și desface.

Stranie pictură vie
ce în fiecare zi sporește
pe-a peretelui hârtie,
până când doamne-ferește.

Fulger negru și peren
pe un cer din BCA
ce tot câștigă teren
de parcă ar tot ploua.

Adăpost de vreme rea
pentru microorganisme
care-ajung mari, dar nu prea,
înglodate-n atavisme.

Falie-ntre est și vest,
un tectonic incident
urmare a unui protest
pe-al zidului continent

Suplă, ca o veste bună
pentru vreun zidar șomer
care-o să se binedispună
că-i de treabă la parter

Cearta dintre generații
între-un fiu fără habar
și un tată cu-aspirații
la nivel molecular.

Tatuaj al vremii rele
pe o piele prea lividă
pe care nu poa’ să-l spele
nicio ploaie mai acidă,

zgaibă-ntr-un genuchi de zid
care n-a prea fost cuminte
iar acum e invalid
și nu-i nimeni să-l alinte;

graniță care separă
ca un ornament baroc,
o țară de-o altă țară
pe fațada unui bloc

un fir, parcă dinadins
inegal și deșirat
care nu se vrea întins
ci să zacă aruncat.

Citadin desen rupestru
pe-un perete din beton
desenat de-un ambidextru
suferind de parkinson

Tare sigură de sine
ca un fluviu care știe
doar să curgă mult și bine
cu-a sa apă maronie,

mandră foc, ca o zorzoană
pe un piept de zidărie
dar puțin cam grosolană
pentru o bijuterie,

uite-o cum stă, nemișcată
ca un pește-bibelou
dacă desenezi și-o fată
i-un deliciu de argou.

Biata de ea, icoană fără de succes
la care trecătorii nu se-nchină
ba mai mult, se întâmpl-ades
să urineze sub ea, în surdină.

Și totuși, muză. Ce involuntar inspiră
versuri de-o uriașă anvergură
care au, e drept, iz de satiră
căci stau cu ochii într-o… crăpătură.

mi-a mărturisit un tei

sînt momente în viața mea de copac
când mă umplu de flori și nu știu ce să fac;
îmi ies flori pe spate, pe crengi, pe piept
îmi vine să mă scarpin, dar n-ar fi prea înțelept
mă gâdilă, sînt lipicios tot, îmi vine să strănut
m-am săturat a fericire dulceagă să put
de-ar veni odată ploaia să fac un duș rapid
poate fug și îndragostiții ăștia de sub mine
lângă vreun zid

fenomenatura

când copacii se plictisesc să mestece seva
li se face toamnă și încep să scuipe frunze
când cerul se taie din greșeală cu lumină,
rana de pe abdomenul lui se face rogvaiv
când îngerii se bat cu perne, ninge
cu fulgi mari sau mici, în funcție de perne;
când fluturilor li se face teamă de zbor
intră în panică și se naște vântul
când e secetă, se bronzează pământul
când cineva uită dopul scos în ocean, se face vârtej
iar cutremur e când toți poneii ies simultan în manej
e eclipsă ca soarele să se scobească în nas
și fulgeră noaptea când zeii se uită la ceas;
și iubito,
când ne strângem în brațe până transpirăm substanțial
în lumea acarienilor care ne înconjoară, plouă torențial

odă nebuniei

i-haaaaaa, doamne, cum îți flutură timpul prin păr
când gonim noi nebunește prin dreptul stălpilor de adevăr
nu te opri, nu te opriiiii, îmi răcnești într-o ureche
iar eu nu mă opresc, că-s apucat de streche;
mă muști de ceafă cu dinții tăi din porțelan
mă gâdili pe sub haine, mă pipăi grosolan
unde mergem, unde mergem, ar trebui să știu cumva
dar tu atât aștepți ca să dispari – să te întreb ceva

planeta plantelor

daca plantele ar avea voce, ce nebunie completă
doamne, ce hărmălaie ar mai fi pe planetă

păi când stejarul,
îl știi, secularul
ar răsufla din rărunchi
cred că ne-ar doborî pe toți în genunchi

auzi nesfârșitele strigăte de moarte
care-ți umplu-ntreaga casă
ale zambilelor
din glastra de pe masă?

sau sardonicul hohot de râs
gros și masculin
al trandafirului
când te-ai înțepa într-un spin?

imaginează-ți cum ar face papura în vânt
sau geamătul de agonie
al porumbilor doborâți la pământ
sau via la cules de struguri, că doar e vie

doar tufănelele-ar muri
liniștite și parcă, optimiste
căci ele, bietele de ele
s-au născut deja triste

cealaltă parte a adevărului

licuricii, păcăliţi de privirile noastre,
când ne văd noaptea prin pădure
strigă – uite! vin licuricii

probabil, lupii merg la cinematografele lor
să vadă „Dansând cu oamenii”

când cârduri-cârduri mergem la Eforie
sîntem un soi de păsări călătoare
care nu ştiu să zboare

papagalii ştiu că oamenii, cu puţin
antrenament, ajung să vorbească binişor

fiarele trag de noi, fiarele, la sală

tuberozelor le place de noi, doar că
parcă sîntem prea dulcegăroşi

cimpanzeii ştiu că se trag din noi
şi că trăim în mari centre de reabilitare
numite oraşe

fluturii folosesc deseori expresia –
am oameni în stomac în perioadele de împerechere

cactuşii îşi sfătuiesc puii de cactus
să nu se apropie de noi, că le putem face rău

în faţa gunoaielor din iarbă, sîntem nişte gunoaie

iar culoarea roşie, de ne-ar putea privi în ochi
ar spune – ptiu! măi, să nu vă deochi

sms55

am întrebat un fluture ce mănâncă de arată aşa bine/ şi mi-a răspuns că nu aşa se agaţă un fluture şi să-mi fie ruşine//

toystory

iubeşte-mă în timp real
şi strânge-mă, te rog, scurt şi carnal
nu te sfii, controlează-mă sub poală
şi introdu-mi obiecte în zona genitală

iubeşte-mă în timp real
du-mă de păr pân’ la bariera de coral
întoarce-mi mâinile pe dos, fie ce-o fi,
şi smulge-mi genele încet, una pe zi

te voi iubi şi eu în timp real
chiar dacă n-o s-o pot face verbal
iar când vei lua la facultate
prin pod, pe undeva, voi fi pe spate

şi-n ziua când mă va arunca fiică-ta la coş
te voi privi la fel de sexy şi, parcă, cu reproş

supliciul poetului

l-am găsit
legat fedeleş
de-un fir de iederă miop
care, ce nebunie, hop-ţop
vezi-doamne îl confundase
cu zidul smead al unei case;
în urechea poetului picură
strop după strop
nectar sau poate ambrozie
o pasăre
îl ciugule stângaci de buze
ca să se-amuze;
soarele-l gâdilă într-o doară la nări
în timp ce asfinţeşte în cele zări
un buburuz nevinovat
îl priveşte mirat
în timp ce sufletul dânsului,
suflet zburdalnic de poet
se bălăceşte într-un soi de aracet
numit iubire.

primăvara e atunci când

şosetele flauşate îşi scutură puful,
intră la apă şi se-ascund pe sub preş,
cireşii strănuta flori cu tot năduful
alergici la polenul florilor de cireş

decolteul ei se măreşte proporţional
cu cotele apelor dunării la zimnicea,
ghiocelul are creştetul tumefiat total
ca să nu mai zic de de toporaş, de lalea

de fapt, cu toţii suntem puţin tumefiaţi,
în oglinzi ne pipăim zonele intime speriaţi
ştiind că soarele abia aşteaptă sa ne dea
în curând, lovitura de graţie cea mai cea.

cine a rupt odată o floare de colţ ajunge să vorbească şi cu florile de muşeţel

eram mic
eram prost
am rupt o floare de colţ
am greşit

am smuls-o din pământul ei
şi am terfelit-o prin toate
cărţile pe care le citeam;
o puneam la presat
şi-apoi
îmi plăcea s-o descopăr în toate pânzele sus
în suflete moarte, în mijlocul unui veac de singurătate

cu cât citeam mai mult
cu atât ea îşi pierdea mirosul
culoarea şi viaţa
iar eu interesul
pentru ea

într-o zi
a plecat hotărâtă să se replanteze
cu puţina viaţă pe care o mai avea

a plecat
şi mi-a lăsat
câteva urme prin literatura momentului

încă îmi pare rău
că am rupt floarea de colţ, acum privesc
florile de muşeţel din faţa casei
cu alţi ochi, vorbesc cu ele, le mângâi,
le cert când dau să intre peste alee,
doar e spre binele lor – oamenii nu se prea uită pe unde calcă
dar ele continuă să crească pe alee numai de-al dracu’
iar eu le privesc cu drag
şi mi se par cele mai frumoase flori.

animalul meu preferat sînt eu

să-ţi iei un animal de companie
e un gest atât de unilateral,
că mi s-ar părea de omenie
să ne imaginăm ceva reparator moral

cărui animal plăcea-i-ar oare
de ifosele şi de nervii dumitale?
să fie un piton, un pechinez cu capul foarte mic
un arici de mare sau papagalul moale şi peltic?

dacă animalele ar alege, şi nu oamenii pe ele
cred că multe-ar prefera să rămână singurele;

pisica se uita la ceas

ceasul tic-tac
pisica miau – miau
pisica se uita la ceas
şi dacă ar fi fost om s-ar fi mirat
că timpul nu se măsoara în
tic-tic
sau în, hai să zicem,
tac-tac,
că doar secundele nu sînt diferite
între ele;
dar ea era doar o pisică
şi se uita la ceas
şi se minuna că timpul
nu se măsoara în
miau-miau
că doar secundele nu sînt diferite
între ele.

povestioare din deşertul cu mult soare (11)

vilma e mică şi albă, pufoasă
cu ochi mici, negri, de jucărie
genul perfect de pisică de casă,
cu aspect nou-nouţ, ca din cutie

viaţă tihnită, pernuţe de puf…
ţinură cu toate până-ntr-o zi
când zdrang tronc bang buf
căzu de la 8 şi de asfalt se izbi

căzu în picioare, normal, dar de la şoc
simţi o intensă nevoie de a face un pipi;
şi începu să caute cu disperare un loc
peste dealuri şi văi, peste mări şi câmpii;

se ţinu ea ce se ţinu, dar fiind obişnuită
să facă pipi fin, discret numai şi numai la nisip
ajunse în deşert vai de ea, murdară, lihnită
cât ai zice „sauvage sex on an abandoned ship”

care va să zică nu ii fu prea uşor
mai mult, sări în spate ca arsă, inocentă, uimită
când încercă să păşească în noul decor
zicându-şi ia uite, aştia ţin tăviţa de nisip pe plită