romanța plopului nebagat în seamă

cu mișcări ca de felină
intră-n scenă doamna noapte;
hai că iar e lună plină
și se-mbracă parcu-n șoapte

nu așa, mă strângi prea tare
te iubesc, nu zici nimic?
i-o poză, nu e ce pare
stai așa, pot să-ți explic

undeva printre băncuțe
lângă tinerii alerți, un plop
tot se-nfoaie din crenguțe
cine știe în ce scop

agitat nevoie mare
scuipă frunze moarte-n ei
dar niciunul nu tresare
că-s grăbiți și-s tinerei

stiți voi cum e tinerețea,
când se-ntrec – nebun galop
dramele și cu tandrețea;
cine are timp de-un plop?

de fapt

nu putem uita niciodată
cât de singuri ne-am născut
dar ne visăm viața toată
lângă un necunoscut

admirăm viața reală
plină de imprevizibil;
trăim în cea virtuală
și al ei neplauzibil

ne privim goi, în oglindă
împăcați cu verbu-a fi
dar lăsăm să ne cuprindă
gândul că, poate-ntr-o zi…

scriem mult despre puține
ajungând la profunzimi
dar credem ce ne convine
și ne pierdem prin mulțimi

când murim

sufletele, spune-se, urcă în al nouălea cer
iar corpurile coboară mai jos de parter;
sfâșiați între adânc și înalt, nu e de mirare
că niciunul din noi nu se întoarce după ce moare

așteptare humanum est

la ce te așteptai de la mine?
credeai că o să fiu un cadou
pe care viața ți-l face din nou
și din nou?
credeai că poți să mă ai
ca pe un tricou, dar vai!
când vei ieși diseară la mall
va trebui să mergi la bustul gol

la ce te așteptai de la mine?
să-ți împachetez fricile în mângâieri
și să sculptez o viața din dubii – păreri?
nu mai sînt, nu mai sînt a ta
nu mai pot să-ți dau ce nu pot da.

la ce te așteptai de la mine?
voiai să-ți umplu abisurile interioare
cu inorogi, curcubee, cu planete, cu soare?
nu, nu sînt una dintre eroine
în romanul vieții tale
plin de drame existențiale.

și, de fapt, la ce bun să fi așteptat
ceva de la mine, nu ți se pare ciudat
ca ai vrut a avea făra a face?
așteaptă acum, n-o să vin, fii pe pace.

noi vs noi

ne credem cer, dar sîntem pământ
ne vedem fapte, dar sîntem cuvânt

ne zicem că sîntem plini de iubire
dar ne place doar s-o primim, in neștire

avem în noi o pasăre călătoare
dar o ținem închisă, ca să nu zboare

ne bucură atât de mult un răsărit, un apus
pentru că, de fapt, nu știm a privi mai sus.

Între ceea ce sîntem și ce ne credem a fi
e o diferență cât între noapte și zi

nemaifostul

fă-mă doamne măr domnesc
și-ai să vezi cum o să cresc

fă-mă punte suspendată
peste munți, stau nemișcată

călător etern prin cine știe ce pustiu
fă-mă, și-o să fac verde praz din cafeniu

fă-mă stea, sau fă-mă soare
și-ți voi da iluminare

fă-mă pasăre, să zbor prin cumulus
și n-oi privi, îți jur, lumea de sus

căci orice-am fi, ăsta ni-i rostul
să credem c-am vrea nemaifostul

crăpătura

un omagiu lui George Topârceanu

În fața zidului aștept,
îl admir cât e de drept.
ochii-mi stau ca pe-o pictură
fixați, pe o crăpătură.

Râu deloc grăbit acasă,
lungă linie a vieții
stâncă mare, colțuroasă,
semn că-mbătrânesc pereții.

Urbană cardiogramă,
linie dreaptă stângace
bună, zău, de pus în ramă,
ce unește și desface.

Stranie pictură vie
ce în fiecare zi sporește
pe-a peretelui hârtie,
până când doamne-ferește.

Fulger negru și peren
pe un cer din BCA
ce tot câștigă teren
de parcă ar tot ploua.

Adăpost de vreme rea
pentru microorganisme
care-ajung mari, dar nu prea,
înglodate-n atavisme.

Falie-ntre est și vest,
un tectonic incident
urmare a unui protest
pe-al zidului continent

Suplă, ca o veste bună
pentru vreun zidar șomer
care-o să se binedispună
că-i de treabă la parter

Cearta dintre generații
între-un fiu fără habar
și un tată cu-aspirații
la nivel molecular.

Tatuaj al vremii rele
pe o piele prea lividă
pe care nu poa’ să-l spele
nicio ploaie mai acidă,

zgaibă-ntr-un genuchi de zid
care n-a prea fost cuminte
iar acum e invalid
și nu-i nimeni să-l alinte;

graniță care separă
ca un ornament baroc,
o țară de-o altă țară
pe fațada unui bloc

un fir, parcă dinadins
inegal și deșirat
care nu se vrea întins
ci să zacă aruncat.

Citadin desen rupestru
pe-un perete din beton
desenat de-un ambidextru
suferind de parkinson

Tare sigură de sine
ca un fluviu care știe
doar să curgă mult și bine
cu-a sa apă maronie,

mandră foc, ca o zorzoană
pe un piept de zidărie
dar puțin cam grosolană
pentru o bijuterie,

uite-o cum stă, nemișcată
ca un pește-bibelou
dacă desenezi și-o fată
i-un deliciu de argou.

Biata de ea, icoană fără de succes
la care trecătorii nu se-nchină
ba mai mult, se întâmpl-ades
să urineze sub ea, în surdină.

Și totuși, muză. Ce involuntar inspiră
versuri de-o uriașă anvergură
care au, e drept, iz de satiră
căci stau cu ochii într-o… crăpătură.

treizeci, cincizeci, șaptezeci

pe insula-mi te-aștept să vii
înconjurați de ape
să facem patru-cinci copii
să îi avem aproape

să crească, mândrii cozonaci
să crească de să-i dea la știri
iar noi, neputincioși, buimaci
să-i mâncam zilnic din priviri

iar când va fi să nu mai fie
cozonacii, fi-vom doar noi doi
și ce-o mai coace, dracu’ știe
drojdia asta a iubirii dintre noi

cântecul solitarilor

dacă ești singur fă-mi cu mâna
nu aștepta să treacă toată săptămâna,
urcă-te pe cel mai înalt ideal al tău
cațără-te pe antonimul lui hău
și fă-mi cu mâna, hei-hoou

ia-ți cu tine hainele alea frumoase
lasă acasă durerea surdă din oase
oricum n-o să audă când zâmbești
și vino să-mi spui cine ești
hai, fă-mi cu mâna dacă crezi în povești

hei, neînțelesule, deșiră-ți mâinile cusute
lângă corp și-nvață-le să mă salute
ridică-ți privirea, peste case, peste brazi
suie-te pe un cal alb, vezi să nu cazi
și vino, te aștept. sînt eu, ziua de azi.

probabil iubirea

pleoapele se refuză una pe alta
ca doi magneți de același pol,
în loc de stomac ai un gol,
dar nu te pierde cu firea,
n-ai nimic, e probabil iubirea

ai gura uscată, deșert de suspine
mâinile nu-și găsesc locul
simți cum din corp ți se scurge norocul
dar te rog, înfrânează-ți uimirea,
n-ai nimic, e probabil iubirea

aluneci pe derdelușul gandurilor
la vale, departe de realitate,
inima, inegala de ea, cum mai bate
liniștește-te, păstrează-ți lucidă gândirea
n-ai nimic, e probabil iubirea

like acest poem, pls!!!

sîntem cu toții cerșetori deghizați
în oameni de succes; mâinile noastre tremurânde
cerșesc un bănuț cu chipul nostru,
o pagină de istorie care să amintească de noi
fie și în treacăt, firimituri de tandrețe,
o seară cu băieții, un job mai acătării;
sîntem gata să ne scoatem la vedere
infirmitățile emoționale pentru un colț
din inima cuiva, ne afișăm
toate neputințele pentru o ocheadă
sau măcar un like

hai!

hai să vorbim mai puțin și să facem mai mult
îmi zice o voce interioară
hai să ne uitam mai degrabă înăuntrul nostru
decât în afară

hai să facem cu degetele ceva mai bun decât
să atingem ecrane de telefon
și cu ochii mai mult decât
să-i punem în valoare cu un breton

hai să îi dăm creierului o hrană mai consistentă
decât schimb de mame
și reviste colorate mustind de false drame

hai să punem mâna pe-o carte
mai mult decât ca s-o întoarcem
pe cealaltă parte

hai să ne aranjam mai des gândurile
decât părul
hai să ne zicem mai frecvent decât bună,
adevărul

dar ce poate face poetul mai mult decât să scrie
cuvinte pe-un suport de poezie

nemurirea, ca hooby

cu toții sîntem pasionați de nemurire.
mulți dintre noi s-au prins că nu există
ca atare; așa că încercăm să obținem măcar iluzia
de nemurire. iluzia de nemurire e un fel de
înlocuitor de zahăr. are aproape același gust,
dar nu e. pe de altă parte, nici nu suportăm viața fără zahăr.
așa că ne apucăm să scriem, să inventăm, să pictăm,
să facem afaceri sau, și mai simplu, copii. sperând că
scrierile, invențiile, picturile, afacerile sau și mai probabil,
copiii noștri vor exista mai mult decât noi.
și vom deveni un pic nemuritori.
un pic nemuritori.
dar la ce bun, de vreme ce nu vom fi
spectatori ai nemuririi noastre?
o facem din vanitate? neîmpacare? pasiune? teribilism?
sete? altruism? probabil,
câte un pic din toate. și din altele.
de reținut, însă, e ca sintem cu toții pasionați de nemurire.
și că pe CV-ul rasei umane, imediat după
cele 6000 de limbi vorbite pe pământ
ar trebui trecut marele nostru hobby: nemurirea.
Poate veni-va ziua când ne va angaja
pe perioadă nedeterminată
un zeu mai slab de inger.

cuvintele care nu se spun la prima întâlnire

apropie-te de mine, nu-ți fie frică
sînt un soare mic, dintr-o galaxie mică

uite, ce frumos sînt, cu galben, cu verde
haide, vino, vino, că n-ai ce pierde

vezi? mi-am făcut zâmbetul permanent
și mi-am lăsat acasă paltonul de impertinent

haide, vino, să vezi cine aș vrea să fiu
culoarea mea preferata? hmmm… auriu

pășește cu încredere pe vorbele mele ca pe-un covor
nesfârșit, făcut din cel mai fin nisip mișcător

sînt eu, făt-frumosul din povești, cu puțină mătreață
vino să te plicitisesc un minut, o oră, o viață

din gândurile unui sfântvalentinic

ce să-i fac cadou
să-i iau un bibelou?
sau ceva pentru birou?
ia-i, tu, un sacou
nu, că nu prea poartă
ia-i ceva de artă
o natură moartă
nu, c-o las tablou;
of, ce să-i fac cadou,
poate un stilou?
du-o la bistrou
și fă-i o surpriză
ca s-o ții în priză;
dacă-mi face-o criză?
iar mă scoți la masă
nu-ți mai place-acasă?
știi că-i anxioasă
of, ce să-i fac cadou
cadou, dou, ou, ou
na, c-acu’ e cu ecou;
ntz, sînt un mare bou,
deja-i șase seara
uite-mi sting țigara
că m-apucă primăvara
și mă duc la mall
dau o tură de control
așa, pe domol,
îi găsesc eu un cadou
de să par supererou
s-o dau pe spate, din nou.

auzi, da’ ce-ar fi
ca de sfântul valentin
sa-i faci cadou iubire
în celelalte zile, așa, câte puțin?

ai grijă

când te trezești cu starea ta deja ilustră,
cea care-ntoarce lumea cu fundu-n sus
și poate să răstoarne răsăritul în apus,
ai grijă când te duci la baie să nu calci pe lustră

libidinosului de la scara vecină

se duc iubirile, se duc
ce fac iubirile? se duc
şi-apoi te lasă singur cuc

se duc din piele razele de soare
şi-ajungi pasăre călătoare

se duc săruturile din ureche
şi-apoi rămâi fără pereche

dusu-s-au inocenţele din spate de la bloc
şi-acum rămas-ai trist, fără de joc

a fost o vreme când puteai urni
munţii din loc doar cu prezentul lui a fi

pielea smeadă, fără riduri, negi şi păr
i-acum trecută, ca-n august florile de măr

dar ţi-a rămas în interior, pe un perete
un ochi deschis larg, pentru ţâţele de fete

B.T.E. {Boli cu Transmitere Emotionala}

mai grave poate decât cele transmise sexual
sînt bolile de cuplu din plan emoţional
care se transmit şi dor la fel de tare
ca cele, mă scuzaţi, dintre picioare

tristeţea, de pildă, ai văzut? se ia imediat
indiferent de precauţii, chiar din aerul expirat:
e suficient ca el să vină c-o mină trist-acasă
şi simţi deja cum ţi se scurge zâmbetul sub masă

lenea e o altă maladie al naibii de contagioasă:
o sâmbătă fără vreun plan şi umple-ntreaga casă
din living, prin debara, până hăt! în dormitor
particule de lene plutesc în aer leneş şi se lasă pe covor

apatia e şi ea perfidă, nu ştii când te-a cuprins
fiind favorizată, ca şi lenea, de-un televizor aprins
mai e bacteria rutinei pe care o purtăm în noi cu toţii
şi la un moment dat erupe, şmirgheluind orice emoţii

dulcegăria, manifestată prin exces de hi hi hi, sufleţel
mi, mi, mi, pusy, ursuleţ, ciorbiţă… ca orice zăhărel
te amăgeşte cu noi diminutive prinse în al iubirii buchet
până-ntr-o zi, când aflaţi că relaţia suferă de diabet

dar cea mai cumplită, indiferent de anotimp,
e perfida, nedreapta, incurabila lipsă de timp.

sms60

eşti o zână, eşti un soare/ râu de lacrimi viitoare/ tu eşti îngerul-sculptură/ care scuipă şi înjură/ eşti nebuna alternanţă/ între muncă şi vacanţă//