vremea rea de după ea

scuză-mi, te rog, starea meteo în care m-ai găsit
dar pur și simplu e momentul gresit;
probabil căutai o destinație de vacanță,
nu te-așteptai la o astfel de ambianță

e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig
e ceață la mine în minte, și frig,
numele ei îmi vine să-l strig

iartă-mă, e un dezastru de nedescris
tot sufletul meu e părăsit și închis;
visai să bei o pinacolada și să te bronzezi
la zâmbetul meu, dar ai găsit noroi și zăpezi

ninge la mine în suflet și-i vânt,
numele ei îmi vine sa-l cant
ninge la mine în suflet și-i vânt
numele ei îmi vine să-l cânt

îmi pare rău că fulger și tun
a fost o vreme când eram bun
cerul ochilor mei nu era griul ăsta murdar
până și cuvintele curgeau din mine mai cu har

plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte,
plouă din mine lacrimi, cuvinte,
numele ei nu-mi iese din minte.

ziua norocoasă

mai ții minte ziua
când ți-ai dus inima la curtea sticlarilor
și ai topit-o, rugându-i apoi să faca din ea
bibelouri de diverse forme și mărimi?
da, da, atunci când voiai
să mai păstrezi cocoșelul și văzuța
dar apoi ai revenit și ai zis că
regula e regulă – tot ce se naște din inima de sticla
va trebui să fie răspândit în cele patru vânturi.
cum ai umblat tu prin anticariate, prin centrul vechi
pe la bucurobor, pe unde n-ai fost, tot lăsând la vânzare
cocoșei, stele de mare, cruele, albecazăpada, hepifiți,
stanișibrani, și câte și mai câte.
norocoasă zi, o mai ții minte?
ce bine te-ai simțit dup’aia
când ai putut și tu să te cutremuri
fără teama că o să-ți cadă inima de pe raftul sufletului.
hai că ai avut noroc, că dacă te prindea cu inima de sticlă
cutremurul din 2013, când ne-am cunoscut,
nu știu ce s-ar fi întâmplat.

jos

a fost o vreme când mă duceam în jos
cu toate, dar mai ales pe plan amoros
eram un fluture de noapte fără bec
pe ce puneam mâna se transforma-n eșec
m-am dus în jos, jos, jos,
alunecând la vale dupa cercul vicios
al neiubirii. eu nu mă iubeam, nici ele
deși le povesteam câte în luna și în stele
ele tot mă lăsau cu ochii-n soare
și mă-mpingeau la vale și mai tare
m-am dus în jos, jos, jos
pe drumul deloc neted și cețos
al necunoașterii de sine
și tot mai jos, jos, jos
al naibii de neputincios
te simți când nu te poți opri
m-am dus în jos, jos, jos
către o nouă amăgire mă-ndreptam vertiginos
când zduf! m-am izbit cu tot eul
de locu-n care mi se termina traseul.
și acolo – îi zicea La Capătul Răbdării
te-am găsit. Și am plecat să-i spunem mării.

a fost odată o lume

care se învârtea
în jurul axei sale.
la unul dintre polii acestei axe
se afla, învăluit în frigul cunoașterii, nordul,
care o ajuta să nu se rătăcească. la celălalt –
sudul care îî dădea căldură și echilibra nordul.
acestei lumi i se spunea copilărie.

bunicul meu

bunicul meu m-a învățat ceva
nu știu exact ce pentru că am apucat să-l cunosc foarte puțin
era preot, avea barbă albă și când era tânăr
a călărit un cal. bunicul meu era foarte bătrân
înainte să moară, dar totuși citea cărți.
n-am avut cine știe ce dialoguri
dar îmi era foarte drag
și tot ce mi-a rămas de la el
a fost o colecție de monezi.
a murit bunicul meu
și asta m-a învățat el pe mine
cel mai mult.

înainte de a fi om

înainte de a fi om
am fost, poate, pasăre.
de aceea am sentimentul
de a ști zborul din interiorul zborului

înainte de a fi om
am fost, poate, piatră.
deși, mă complac în a crede
că am moștenit tăcerea de la tata

înainte de a fi om,
simplă materie am fost, poate.
așa explicându-se cum pot înțelege
ființa omului din afara ființei omului

înainte de a fi om,
am fost, poate, om.
așa că voi muri
spunând la revedere

mirarea punctului

cum ai văzut tu înăuntrul punctului,
în miezul lui,
acolo unde punctul ascunde un alt punct,
mai frumos

cum ai cărat tu, singură, punctul
când imperfectul de el
refuza să se rostogolească
odată cu tine

și cum ai ridicat tu, cu brațele tale de nehalterofilă,
punctul care sînt,
tocmai sus
pe i-ul cu care începe iubirea

maratonul cu premii

nu știu dacă vi se întâmplă și vouă,
dar câteodată, când aproape adorm,
îmi amintesc de vremurile când eram câteva zeci de milioane
de spermatozoizi, chiuind fericiți,
îmbulzindu-ne în beznă
într-un fel de maraton popular, către finish.
era cald, era umed, și, chiar dacă eram extrem de mulți
pe centimetrul pătrat, exista un soi de respect reciproc,
un fairplay tacit.
am fost cel mai bun și am primit ca premiu
faptul că exist, restul – au sfârșit într-un șervețel.
am ajuns astfel pe lumea asta, unde noi,
cei câteva miliarde de foști spermatozoizi
ne îmbulzim, chiuind din când în când fericiți,
într-un soi de maraton popular,
respectându-ne oarecum reciproc, către finish.
cei mai buni primesc ca premiu nemurirea.
restul – sfârșim într-un fel de șervețele
individuale, din lemn.

ce am vrut să mă fac când o să fiu mare

când eram mic
visam să ajung un gândac întins
pe pământul unei canapele din piele maro,
dând din micile piciorușe ale genelor până la epuizare
împroșcând pielea canapelei cu translucide secreții lacrimare;
așa că mi-am dezvoltat, în timp, o crustă chitinoasă
prin care să nu treacă întrebările dușmane
și niște aripi
cu care să pot zbura după 45 de minute
cât mai departe de mine.
un gândac greu de psihanalizat, cum s-ar zice,
asta se pare că mi-am dorit cu adevărat.
deși când mă întreba lumea
ce vreau să mă fac când o să fiu mare,
le spuneam că vreau să ma fac fluture.

blind date

ne-am dat întâlnire
într-un loc neprecizat
într-o zi neprecizată
la o oră neprecizată
fără să-mi spui cine ești
fără sa-ți spun cine sînt.
nu știam cum sîntem îmbrăcați
ce carte să ținem în mână ca semn de recunoaștere
și nici dacă e cazul să purtam vreo pălărie.
nu știam câți ani are celălalt
și de ce. n-aveam idee
cum mergi. cum stai.
cum îl exclami pe vai.
te-am recunoscut după zâmbet.

despărțire

mai lasă-mă să-mbrățișez
o dată parpalacu-ți frez
puțin uzat
de gri pătat
și du-te, fără de regret
și fără frică – nu-s atlet

mai uită-te o dată prin sertare
să nu uiți pata de culoare
pe care ai adus-o-n viață.
ascultă-ți inima de gheață
și du-te. ai poposit destul
până și eu de mine sînt sătul

păstreaza pozele cu mine pe un hard extern
și uită-te la el, cum praf și scame se aștern.
te rog eu, nu mai pomeni deloc
de munții ce-i mutam din loc
ia-ți și țigările, și cana de cafea
și du-te, tinerețea mea

mai ții minte

mai ții minte când am oprit pământul
ca să ne putem urca și noi?

eram atât de tineri
încât priveam bătrânețea cu milă,
ca pe o altă persoană;

atât de sinceri
că dacă ceasurile ar fi arătat adevărul,
am fi locuit în greenwich, în centru;

atât de frumoși,
încât în ziua aceea n-a bătut vântul
doar ca să ne putem oglindi mai bine chipurile în mare;

atât de naivi
încât chiar am crezut că pământul se va opri;

și atât de îndrăgostiți
încât pământul chiar s-a oprit, un pic.

până să vii

un bec mi-a dat ideea
de a ma închide în mine
lăsând totuși lumina
să-mi iasă prin vorbe

un pahar cu vin
mi-a dat ideea
de a lăsa sentimentele
să ia forma sufletului meu

fereastra mi-a dat ideea
de a nu lăsa să-mi intre
prin ochi, în suflet
zgomotul, vântul, ploaia

tavanul nu mi-a dat nicio idee
deși l-am privit îndelung

apoi ai aparut tu.
ai băut vinul, ai stins becul
ai închis fereastra, te-ai așezat
deasupra interiorului meu
ca un tavan foarte jos
și m-ai strâns în brațe
ca pe ceva foarte frumos.

ne-am întâlnit din nou prima oară

prima oară când ne-am întâlnit
i-am admirat buzele.
a doua oară, când ne-am văzut
i-am descoperit ochii.
a treia oară, am ținut un pic
în brațe sufletul ei.
a patra oară, am fost fermecat
de ale ei idei.

astăzi, când ne-am întâlnit a mia oară
mi-a zis cu aeru-i de inocentă domnișoară
știi?
de fiecare dată când ne întâlnim
în pat, la telefon sau la o țigară
ne întâlnim parcă, pentru prima oară.

un poem drăguț de sus în jos, dar parcă invers e și mai frumos

poemul acesta se sfârșește
unde ar fi trebuit să înceapă
motiv pentru care
nimic nu mai e ca înainte

pescărușii zboară cu burțile-n sus
soarele răsare de la apus
flăcările nu mai încep ci se termină-n foc
vântul nu mai ridică fuste ci le așază la loc
dar
cuvintele sînt tot cuvinte,
cele sfinte au rămas cele sfinte

of! mi-ai întors toată lumea pe dos
din clipa în care te-am văzut
și înca eram un necunoscut
când a început totul

24/7

hai, deschide ochii, să se facă lumină
în casă
zâmbește-mi să urnim din loc
dimineața asta ca pe o mașina veche
care nu mai pornește la prima cheie
îmbrațișează-mă ca pe un prieten vechi
pe care nu l-ai mai văzut
de cine știe câte vise
împinge-mă pe scări doar ca să
mă pot cățăra mai târziu
pe privirile tale, în micul nostru balcon
să privim cum trece soarele pe
lumea cealaltă.
acum atinge-mă, să inventăm repede
curentul electric
să ne putem admira mai bine corpurile
ca pe niște instalații de artă modernă
pe care ai voie să pui mâna,
chiar e recomandat să pui mâna
apoi
sarută-mă să se facă întuneric,
mai întuneric decât
noaptea de-afară

metamorfoza

în seara când ne-am cunoscut
erau atât de multe stele
că pentr-o clipă m-am temut
că n-o să mă mai vezi de ele

când seara când ne-am cunoscut
s-a îmbrăcat discret în noapte
eu, de temut, nu m-am mai temut
și frica mi s-a spart în șoapte

s-a făcut dimineață seara când
ne-am cunoscut; s-a făcut lapte.
noi ne-am trezit cu noi în gand
arzând de nefăcute fapte

astăzi e ziua-n care ne cunoaștem
secundele ne ocolesc, alunecoase
iar eu învăț încet-încet să nu mă tem
de mâinele ce-mi picură necunoscut în oase

lecturi nepotrivite

ai dat la o parte toate rândurile
de temere, nesiguranță și clișeu,
neînfricații cerberi ai sufletului meu.
și mi-ai citit cu fapta gândurile

mi le-ai citit în grabă, ca pe-o carte,
ediția de noptieră, format de buzunar;
finalul te-a-ntristat, involuntar
și, plicitisită, plecat-ai mai departe.

spovedania unui zeu

iertare,
m-am prefăcut că nu existați
v-am jucat pe degete cum am vrut eu;
voi veneați să-mi spuneți ceva la ureche,
eu vă pocneam;
voi vă vedeați de drum,
eu îl răsturnam peste voi;
voi munceați,
eu îmi băteam joc de munca voastră;
v-am lovit în viața asta
de mă dor palmele, cât pentru șapte vieți;
v-am scuipat, inundat, înjurat
v-am călcat în picioare.
iertare, furnicilor.

obosită, tu

obosită erai când te-am văzut prima oară
obosit și leneș trăgeai din țigară
parcă te văd cum lent, te-ai așezat la masă
și mi-ai aruncat o privire obosit-amoroasă

obosită tu, cu pleoapele bine lucrate la Sala
de Antrenat Privirea cu Oboseala
ți-ai mișcat buzele cu un gest obosit
dar erai prea istovită să mai fi vorbit;

ne-am ridicat mai apoi și ne-am scurs spre mașină
corpurile moi, injectate cu atâta rutină
of! pesemne aș fi observat, dacă eram un pic indiscret
cum pașii tăi lăsau urme ciudat de adânci în concret

și cum să nu fi fost, măi iubito, extenuată
când cărai cu tine viitoarea noastră lume, toată