obosită, tu

obosită erai când te-am văzut prima oară
obosit și leneș trăgeai din țigară
parcă te văd cum lent, te-ai așezat la masă
și mi-ai aruncat o privire obosit-amoroasă

obosită tu, cu pleoapele bine lucrate la Sala
de Antrenat Privirea cu Oboseala
ți-ai mișcat buzele cu un gest obosit
dar erai prea istovită să mai fi vorbit;

ne-am ridicat mai apoi și ne-am scurs spre mașină
corpurile moi, injectate cu atâta rutină
of! pesemne aș fi observat, dacă eram un pic indiscret
cum pașii tăi lăsau urme ciudat de adânci în concret

și cum să nu fi fost, măi iubito, extenuată
când cărai cu tine viitoarea noastră lume, toată

Comentarii

Felicitari, Iv!
Chiar mi se pare o poezioara foarte reusita! Tot jucausa, in stilul tau caracteristic… ;)! Aproape ca am vazut toata scena in minte, atat de bine ai “desenat-o” imaginar… Pupici, mi-ai inveselit seara! 🙂

Cu o rimă prea puţin căutată,
vreau să exprim, un pic alintată,
încântarea, deloc obosită,
pentru această postare foarte îndrăgită!
🙂

Citind minunatele versuri mi se derula in minte imaginea unei dive careia i se facuse lehamite de lumea aceasta

Cum poate un joc, aparent naiv de cuvinte, sa miste sufletul intr-atata!…

Sincer…. Doar ultimele 6 versuri, ai facut acolo un frumos joc de cuvinte . Ah, era sa fac o mare gafa, dar tot o spun :))) Voiam sa spun ca esti inca necopt,imatur , dar tu esti deja in librari. Imi cer scuze 😀

Impresionant !
Şi când vrea omul să te apuce şi când vrea să te lase, observă că nu prea are de ce !
Superb !
Rămâi aşa !
Chiar nu mai progresa .
Ai ajuns unde trebuie …
Priveşte la inimile din jur 😉

Iti mai amintesti cum ne priveam? surprinsi, de la marginea visului ne imprumutam soarele intre verde si auriu, intre zambete alchimice si maini cuminti , intre buze rosii si unghii albastre…..magnetic irisul tau mi-a povestit lumea de la gand pan’la nascare- atunci cand ne-am intalnit noi, si mi-a promis ca-n fiecare noapte isi va dezlega sufletul in palmele mele…oh, am fost atat de fericita atunci!

din ce in ce mai mult devine interesanta
iubita ta, deloc fictiva!
si se poate sa fie un pic obosita, ca orice muza atit de act(iv)a!

Din cioburi s-a născut oglinda

Dacă ai ști cine sunt, ai ști mai bine cine ești?
Dacă ți-ai împleti singurătatea cu o altă singurătate,
N-ar crește doar o singurătate mai mare?
Dacă-n surzenia muștelor te-ai proclama-mpărat,
N-ai roi și tu într-același dans al morții?
Când vremea va aduce valul, vei fi doar
Pas in urmă pe nisip,cânt de scoică neascultat?
Când tinerețea ți-o vei mai găsi numai prin miresme vagi,
Pierdute-n puf de pernă și-așternut, vei spune:
„Eu, omul de acum” sau „eu, năluca”?
Vreau să stăm de vorbă, prieten drag,
Mă pironesc aici, pe scaun, la căpătâiul unei ore moarte
Ca să-ți mai șterg c-un ultim gest furtuna de pe frunte,
Apoi, să mi te scot de după gât și să pitesc sub perna udă,
Un colier din cioburi sparte.

PS- FRUMOASA POEZIE Ana Baity. COAPTA, DURA,MATURA.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *