niciodată nu poți pune/ pâine peste gem de prune/ cum nu poți pune ce a fost/ peste mâine, n-are rost//
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
Un comentariu
sufletele, spune-se, urcă în al nouălea cer
iar corpurile coboară mai jos de parter;
sfâșiați între adânc și înalt, nu e de mirare
că niciunul din noi nu se întoarce după ce moare
ești norii care-mi populează cerul
punăndu-mi la-ncercare flerul:
oare ce formă or mai lua diseară
de lacrimă, de inorog, de inimioară?
ești frunzele care lucesc în soare
ești vântul care, cu-a sa nepăsare
le face sa danseze până la epuizare
în silent disco-uri foșșșșnitoare
ești scărpinarea mea în barbă
ești apa care stă să fiarbă
ești cana cu buline în care
au curs mii de cafele amare
ești o bucată din ce se-ntâmplă cu mine
pentru că tot ce fac e inspirat de tine
că e vorba de iubire, de somn, de ploaie
de muncit, jucat și chiar de făcut baie
de mers pe jos sau de băut niște vin,
prea mult e la fel de rău ca prea puțin
de zâmbete, de sâmbete perfecte
de înscrisuri vechi, de defecte;
strângem cu toții câte ceva pe micul nostru perete,
că sînt pliculețe, cutiuțe muzicale, monezi, baionete…
eu colecționez observații
din păcate, în special despre alții.
Dar lista de posibile colecții e lungă
nesfârșit de lungă –
de la ceasuri de lux și insigne
până la embrioni și tumori maligne.
De unde oare nevoia asta a noastră
de a colecționa și praful de pe glastră?
să fie, oare, un surogat de cunoaștere? un înlocuitor al
călătoriilor, de exemplu? e nevoia oamenilor
de a-și depăși condiția? sau un exercițiu de putere?
Nimeni nu va ști să ne-o spună exact niciodată,
așa că adaug în colecția personală înc-o enigmă nerezolvată
ne credem cer, dar sîntem pământ
ne vedem fapte, dar sîntem cuvânt
ne zicem că sîntem plini de iubire
dar ne place doar s-o primim, in neștire
avem în noi o pasăre călătoare
dar o ținem închisă, ca să nu zboare
ne bucură atât de mult un răsărit, un apus
pentru că, de fapt, nu știm a privi mai sus.
Între ceea ce sîntem și ce ne credem a fi
e o diferență cât între noapte și zi
dacă tot avem relația asta
plină de rutină cu timpul
cred că ar trebui să încercăm
să facem ceva să nu ne plictisim,
ca în orice relație.
mă gândeam că am putea înlocui
secundele cu clipiri,
minutele cu priviri în gol,
și orele cu ocheade.
că tot clipim aproape la fiecare secundă
în fața mirării ca ne poate fi mai rău
privim în golul dintre noi și noi minute întregi
și cam o dată pe oră aruncăm o ocheadă către
noi înșine curioși să vedem ce mai facem
în situația asta numită viață.
adevărul, așadar/ ar trebui să fie defectiv de singular//
dacă ești singur fă-mi cu mâna
nu aștepta să treacă toată săptămâna,
urcă-te pe cel mai înalt ideal al tău
cațără-te pe antonimul lui hău
și fă-mi cu mâna, hei-hoou
ia-ți cu tine hainele alea frumoase
lasă acasă durerea surdă din oase
oricum n-o să audă când zâmbești
și vino să-mi spui cine ești
hai, fă-mi cu mâna dacă crezi în povești
hei, neînțelesule, deșiră-ți mâinile cusute
lângă corp și-nvață-le să mă salute
ridică-ți privirea, peste case, peste brazi
suie-te pe un cal alb, vezi să nu cazi
și vino, te aștept. sînt eu, ziua de azi.
se intâmplă zilnic lucruri
în jurul meu. lucruri care țin de poezie.
milioane de fire poetice atârnă în jur
așteptând să trag de ele ca de un șnur.
mersul aproape în reluare al doamnei în
vârstă care pare că își amintește să pașească
la fiecare pas, drama boabelor de rouă
care se nasc la opt și mor la nouă
ultimul drum al frunzei spre asfalt
sufletul pungii umflat de vânt către înalt
urmele de ruj de cine știe când
lăsate pe cană ca un ultim gând
imperceptibila muzică pe care
o face păianjenul frecând din picioare.
poezia, eu așa cred, e un fapt discret
și așa ar trebui să ramana și domnul poet
înainte de a da timpul înapoi
așa cum ne pomenim spunând de multe ori
ar trebui să învățăm să oprim timpul în loc.
ca să oprim timpul în loc ar trebui
să nu mai lăsăm să treaca atât de ușor
secundele care ne plac. să ne agățăm
de ele cu unghiile, cu dinții, cu pleoapele.
să tragem puțin de timp.
să ne îndrăgostim mai des, și nu doar de oameni – știi că asta
creează sentimentul de oprire a timpului în loc.
să facem secundele nemuritoare tot gândindu-ne la ele.
să le povestim, să le facem secundelor mici statuete
din secunde. să le dăm nume. să le desenam.
eu, de exemplu am scris randurile astea într-o secundă.
iertare,
m-am prefăcut că nu existați
v-am jucat pe degete cum am vrut eu;
voi veneați să-mi spuneți ceva la ureche,
eu vă pocneam;
voi vă vedeați de drum,
eu îl răsturnam peste voi;
voi munceați,
eu îmi băteam joc de munca voastră;
v-am lovit în viața asta
de mă dor palmele, cât pentru șapte vieți;
v-am scuipat, inundat, înjurat
v-am călcat în picioare.
iertare, furnicilor.
nu se poate melancolie
fără un strop de tristețe
nici cub fără șase suprafețe
nu se poate au!
dacă nu te doare
și nici umbră fără soare
nu se poate face rouă
fără ca pe furnici să le plouă
nu se poate final fericit
fără o iubită și-un iubit
nu se poate face doi
fără unul dintre noi
nimic nu se pierde din iubire, totul se transformă
magia în liniște
dealul în miriște
poate în este
planul în poveste
frica se face încredere
aventurile – adultere
inconștiența devine respect
iar prezentul – mai mult ca perfect
corpurile devin din ce în ce mai pline
dar nici ochii nu mai văd așa bine
grijile se fac riduri
iar vorbele se așază în ziduri
pasiunea se disipă în amabilitate
iar rufele devin din ce în ce mai curate
nimic nu se pierde din iubire, totul se transformă
într-o iubire frumoasă, nouă, diformă
lumea e plină de ea; ne-am născut
din nedreptatea
de nu ne alege când și unde;
părinții ne-au nedreptățit,
dacă nu așa, atunci așa.
am fost părăsiți, ignorați,
ironizați,
jigniți,
marginalizați,
bruscați,
subapreciați,
deci nedreptățiți.
acum,
chiar acum, cât vă scriu rândurile
astea, vă nedreptățesc lăsând să
vă tragă curentul de inutil,
pentru că intenționat
n-o să trag ușa concluziei
după mine.
pentru tine, iubirea e ceva simplu.
pentru mine e cel mai complex organism viu
de pe pământ. înainte de a face copii, oamenii
nasc din împreunarea lor acest organism viu
pe care îl hrănesc cu gesturile lor de iubire
iar el îi încântă cu gemetele, chicotelile,
zâmbetele și suspinele lui.
în ochii tăi, iubirea e un abur
care ne face simțurile s-o ia razna.
eu văd iubirea ca având o mie de guri,
fapt care o predispune la obezitate, lene
oboseală și, în cele din urma, moarte. de aceea,
cred eu, trebuie să nu lași iubirea să lâncezească.
n-o hrănești – moare de foame.
îi dai prea mult – se îngrașă.
tu mergi liniștit pe stradă.
eu nu pot. mă uit în jur și mă îngrozesc
de câte organisme din astea
obeze, autiste, ciunge văd în jur. sînt zile în care pute
la metrou a hoituri de iubire neîmpărtășită
sau abandonată.
tindem să credem că sîntem doar noi pe planetă. uităm
tot timpul de iubirile noastre care au nevoie de noi
în fiecare zi.
azi am cunoscut un copac/ care fără să-mi zică nimic mi-a explicat ce să fac//
nu sîntem cu toții niște începători
gata să trăim primii fiori
s-a mai făcut tot ce ni se intâmplă
așa că nu putem da vina pe tâmplă
au mai fost flori mirosite
s-au mai văzut câmpuri cosite
nopțile au mai auzit serenade
și fundurile superbe s-au mai bucurat de ocheade
stelele s-au obișnuit să fie numărate
iar viciile să fie numite păcate
șobolanii sînt sătui de ură
ca oasele de skater de fractură
există un singur tip de vibrație
care poate face nemaivăzutul: îi zice imaginație
m-am născut din cuvinte
dintr-un bună stingher
și un și eu zis cu fler
apoi, am trăit o vreme printre cuvinte
căci ce altceva sînt oamenii dacă nu
cuvintele prin care îi descriem
am făcut baie în cuvinte,
am aruncat cuvinte pe fereastră,
am ațipit în cuvinte, am iubit cuvinte
m-am dat pe corp cu cuvinte,
am ars cuvinte, am tăcut cuvinte.
au fost atâtea cuvinte în viața mea.
acum trăiesc într-o casă
cu ziduri din cuvinte iar când mi-e sete
beau apă, care tot cuvânt e.
Am ajuns să am nevoie de cuvinte
ca să mă înțeleg eu cu mine
într-o zi vom ajunge cu toții amintiri,
indiferent de cât de mult apărem astăzi la știri,
mâini neglijente vor rasfoi, umplând de unsoare
poze cu noi în costume de baie la soare
chiar și cei mai hipsteri dintre noi
vor fi priviți cu ochi reci, neapăsători, goi
și catalogați drept simpatici demodați
ca pe vremuri și azi – niște ciudați
ne târșâim picioarele o viață într-un funebru alai
de oameni tăcuți, care, ajungând la capăt află că, vai!
înmormântarea la care marșăluiseră viața toată
a lor era de fapt, lor le fusese dată
ne vom duce și vom lăsa în urmă
nici urmă, a dracului turmă
în câte discuții fi-vom mai oare pomeniți
ridicați în slăvi, regretați sau poate jigniți
câte întâmplări se vor împiedica de amintirea noastră
ca vantul de perdeaua valuroasa din fereastră?
câți oameni au fost și nu mai sînt, atâtea curiozități
nesatisfăcute, și-așa va fi să fie cu mine, cu tine, cu toți