dormi ca o valiză plină cu haine curate –
fuste, pulovere, cămăși, impecabil pliate
în fiecare noapte pleci într-o călătorie
noaptea asta oare, unde-o să mai fie?
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
3 comentarii
de fiecare dată când ne sărutam
am sentimentul că se întâmplă
un foc de artificii
pe care noi din păcate îl ratăm
pentru că tocmai ne sărutăm
când oamenii sînt înnorați,
de multe ori ajunge să le tune și să le fulgere
din nimic. câteodată le și ploua
pe dealurile pomeților.
daca sînt însoriți, lumina interioară
le iese prin pori, încălzind atmosfera din jur
ceața oamenilor e un pic mai puțin fotogenică
decât cea a naturii, dar la fel de rece
și deranjantă dacă trebuie să conducă mașina, de exemplu
și oamenii dau vânturi,
au și ei furtuni de gânduri
cu toate că
aș menționa la capitoul diverse
ca oamenii au aversiuni, nu averse
în fine, în caz de forță majoră,
pot arunca tsunami-uri de vorbe grele,
nefericind pe cine nimeresc în calea lor cu ele
mai bine mai târziu decât niciodată/ mai bine vin decât apă plată//
am început să ne iubim
acum mai multe mii de ani
când arborii noștri genealogici
erau: al tău – o sămânță de salcie
al meu – o sămânță de mesteacăn.
of, doamne,
câți străbunci ai bunicilor bunicilor noștri
s-or fi dus în pământ ca să hrănească ramurile
acestor viguroși copaci,
eu – un mesteacăn, tu – o salcie?
de câte miracole o fi fost nevoie
ca pe niciunul dintre copacii ăștia ale căror
ramuri sîntem să nu-i taie nemiloasa secure
a timpului?
și cât de tare să fi bătut vântul istoriei
cât să facă să se împreuneze o ramură de salcie
cu o creangă de mesteacăn…
iubirea nu e decât
o nesfârșită serie de genuflexiuni –
îndoi genunchii și, fără să îngenunchezi,
te apleci asupra celuilalt
apoi revii în picioare, cu spatele drept
la sine.
vata pe băț ar fi putut avea
un gust înecăcios,
toamna n-ar fi fost altceva
decât un cancer al copacilor,
porumbeii – doar niște răspândaci
ai vreunei gripe aviare,
curcubeul – o vomă multicoloră,
ninsoarea ar fi fost un scuturat
de matreață al zeilor pe umerii pământului
iar vântul – flatulență de înger balonat.
pentru că se putea
să nu ne fi întâlnit niciodată
aș agăța clopotele bisercii de vizavi de limbile unui ceas/ să fiu conștient de fiecare secundă care a mai rămas//
sîntem mici universuri
născute dintr-un big bang de iubire.
trăim cât niște universuri mai mici,
cu toate micile noastre războaie,
cu minicatastrofele noastre,
cu perioadele noastre de înflorire
și de regres.
apoi murim și ne întoarcem
în locul din care-am venit.
îi puteți spune neant. beznă. lumea
de dincolo. practic, ne întoarcem acasă.
și ce poate fi mai frumos
decât să te intorci seara, acasă,
obosit, după o zi lungă cât o viață.
e o cană de cafea
cu fundul spart. aceeași cană
din care ne bem aceeași cafea
în fiecare dimineață,
pe care, cu același gest absent
o ducem la aceeași gură.
doar că acum, ea își împrăștie
maroniul în poala noastră,
umplându-ne de un sentiment lichid,
călduț, care pătează.
același sentiment lichid, călduț, care pătează.
și care ne trezește la realitate.
altă realitate.
motiv pentru care
noi nu putem ști niciodată
ce ne e scris.
decat dacă ne privim în oglinda,
dar asta ar însemna să știm a citi
invers.
așa că n-avem încotro
și-i tot întrebam pe alții.
din afara noastră se vede mult mai clar
spre ce ne îndreptăm.
cred că până și o statuie/ sughite după ce mănânc-o gutuie//
și dacă din fiecare om ce moare
atunci când se duce-n pământ,
crește un copac, o iarbă, o floare
și continuăm să fim, dar fără cuvânt?
asta ar explica, în bună măsură,
bucuria noastră când natura înverzește,
pasiunea unora pentru agricultură
și-a poeților de-a asculta iarba cum crește
ar mai ramane de înțeles dacă poți alege
să fii mesteacăn sau ești mestecănit c-o placidă
energie de vreo cine știe ce a naturii lege
și ce oi fi făcut așa rău s-ajungi pălămidă
iar vine noaptea și iar
or să crească din subconștientul tău
vise. ca niște copaci plini cu flori
frumos mirositoare sau ca niște buruieni
gigantice la umbra cărora te vei trezi
dimineață cu mintea tulbure.
iar te vei mira că te-ai culcat
zâmbind și te-ai trezit cu dinții strânși.
și nu vei ști de ce.
și o să ți se pară nedrept.
of. degeaba sădești ziua semințe de bine,
că noaptea, imprevizibil grădinar
iar o să treacă cu dinții nemiloși ai greblei
sale, cu mușcătura nemiloasă a hârlețului ei
prin visele tale și le va face
să fie altceva decât scria pe ambalajul
plicului din care ai sădit semințele.
în fiecare zi creăm lumea.
lumea din noi, lumea din jurul nostru,
cea care se modifică dacă-i zâmbim.
n-avem șapte zile, avem una
și-atâtea lucruri de făcut.
măcar dacă am putea
așa cum își dorește fiece creator
să ne dăm zilnic un pas în spate
să ne putem admira opera.
dar opera sîntem noi
și lumea din jurul nostru.
cum nu orice vorbă-i șoaptă/ nici orice gest nu-i o faptă//
se duc într-o cutie
mare, prăfuită, din pod,
pe care scrie istorie.
când plouă afară sau înăuntrul nostru
mergem în pod și deschidem cutia.
oau! noaptea asta mi s-a întâmplat mie?
și uitasem. bleah! uite și sâmbăta aia oribilă.
o luăm cu două degete și o mutăm într-o parte,
scârbiți. ia uite și ziua în care ne-am întâlnit,
tot roz e.
ha, ha. am găsit în cutia cea mare
o cutie mai mică, cu fundă.
e ziua aia superbă pe care am primit-o cadou
de la divinitate. uite și zilele alea mărunte,
pe fundul cutiei.
doamne, cum au trecut zilele.
și când mă gândesc că într-o zi cineva
o să arunce cutia asta mare prăfuită, din pod,
plină cu lucruri care nu îi folosesc
la nimic.
poate doar copacii să mai aibă,
noi nu. hai mai repede, sari peste prânz
haide, fă seara asta cocoloș și aruncă cu ea
în noapte. apoi dă-te cu întuneric,
e dezinfectantul ideal al celor
care au pierdut ceva.
nu mai e timp, îți spun.
dacă nu mă crezi, întreabă nisipul.
ia și tu dimineața asta,
mergi pe balcon, scutur-o puțin să i se îndrepte
cutele, apoi arunc-o peste oraș.
nu mai e timp, îți spun.
uită-te cum fug norii departe de noi.
știi doar că norii simt. nu mai e timp, dă-mi repede
niște cuvinte, dă-mi ceva
sa hrănesc gaura asta neagră care înghite secundele.
dă-mi, hai, dă-mi, nu vezi că nu mai e timp?
ai dreptate, i-am răspuns. nu mai e timp.
a, stai! mai avem un minut.
mi-am întors buzunarele pe dos și i-am arătat.
uite, minutul ăsta. hai să îl întindem pe pat
și să ne așezăm pe el. să
amețim un pic
de la cât de repede se învârte pământul.
inima bate.
ca și cum înăuntrul ei
ar fi o mică inimă care, cu răbdare
ritm și tenacitate, sapă în pereți
conform unui ineluctabil plan de evadare
pleopele clipesc.
văd și nu văd ce se întâmplă,
văd și nu văd, văd și nu văd;
oare ce s-o întâmpla în jurul nostru
când clipim? o fi lumea la fel?
sigur?
mușchii se încordează
propulsându-mă ba către al nouălea cer,
ba către duș
creierul gândește.
supragândește, sub pretextul că
își face doar treaba.
dacă gândurile mele ar fi fum
nu ne-am mai vedea pe drum.
toate organele vitale
îmi funcționează. și cu toate astea ceva
din mine a murit.
ne hrănim cu fructe
nu cu sâmburi
ne săturăm de fapte
nu de gânduri
bem apă pură
nu săruri
ne îmbătam cu vise
nu cu adevăruri
apoi ațipim un pic
nu mult
iar când ne trezim
s-a făcut demult.