hai!

hai să vorbim mai puțin și să facem mai mult
îmi zice o voce interioară
hai să ne uitam mai degrabă înăuntrul nostru
decât în afară

hai să facem cu degetele ceva mai bun decât
să atingem ecrane de telefon
și cu ochii mai mult decât
să-i punem în valoare cu un breton

hai să îi dăm creierului o hrană mai consistentă
decât schimb de mame
și reviste colorate mustind de false drame

hai să punem mâna pe-o carte
mai mult decât ca s-o întoarcem
pe cealaltă parte

hai să ne aranjam mai des gândurile
decât părul
hai să ne zicem mai frecvent decât bună,
adevărul

dar ce poate face poetul mai mult decât să scrie
cuvinte pe-un suport de poezie

subconștientul, clin d’oeil

când ne facem curat prin minte
ascundem mizeria în subconștient
ca sub un preș care se umflă, cuminte
devenind din ce în ce mai proeminent
până când gândurile de iubire, de dor
calcă pe el și fac entorsă la vreun picior

nemurirea, ca hooby

cu toții sîntem pasionați de nemurire.
mulți dintre noi s-au prins că nu există
ca atare; așa că încercăm să obținem măcar iluzia
de nemurire. iluzia de nemurire e un fel de
înlocuitor de zahăr. are aproape același gust,
dar nu e. pe de altă parte, nici nu suportăm viața fără zahăr.
așa că ne apucăm să scriem, să inventăm, să pictăm,
să facem afaceri sau, și mai simplu, copii. sperând că
scrierile, invențiile, picturile, afacerile sau și mai probabil,
copiii noștri vor exista mai mult decât noi.
și vom deveni un pic nemuritori.
un pic nemuritori.
dar la ce bun, de vreme ce nu vom fi
spectatori ai nemuririi noastre?
o facem din vanitate? neîmpacare? pasiune? teribilism?
sete? altruism? probabil,
câte un pic din toate. și din altele.
de reținut, însă, e ca sintem cu toții pasionați de nemurire.
și că pe CV-ul rasei umane, imediat după
cele 6000 de limbi vorbite pe pământ
ar trebui trecut marele nostru hobby: nemurirea.
Poate veni-va ziua când ne va angaja
pe perioadă nedeterminată
un zeu mai slab de inger.

timp și contratimp

prieteni, pierdem prea mult timp.
așteptăm luni de zile o vacanță care
nu durează luni de zile
le arătam oamenilor dragi că ne pasă
de ei doar de ziua lor
ne amintim că îmbătrânim doar de ziua noastră.
a mai trecut un an, ia uite ce-am îmbătrânit,
așa ne spunem. vă zic, trecem prin timp
ca lebedele prin apă.
curg secundele și umplu paharul
de cristal care este prezentul.
sar secundele în jurul nostru
ca popcornul poc poc poc
trec secundele și tare rău îmi pare că n-au palme
să ne și pleznească sau să ne mângâie pe creștet
ca să știm că trec.

sînt undeva în mijlocul vieții, prieteni
într-un punct în care simt
că pentru fiecare secundă care a trecut
va fi una care va veni. timp și contratimp.
sînt în punctul de echilibru în care nu îmi pot aminti
copilăria fără să mă gândesc la bătrânețe.
nu mă pot gândi la toate câte am facut fără să
mă gândesc la toate care mi se vor întâmpla.
așa că va zic: prieteni, pierdem prea mult timp.
să facem, deci, ceva cu acest contratimp din care tocmai
a mai trecut niște timp cât ați citit aceste rânduri.
sper să fi fost secunde cu palme.

iertarea

cu toții greșim undeva.
dar unde?
e greu de zis de vreme ce greșelile
se măsoară în secunde.

cu toții greșim
dar de ce?
imposibil de explicat
deși, cu toții ne-am născut din păcat

greșim oare
doar pentru a ne bucura de iertare?
iertare, iertare. gândiți-vă puțin
la iertare ca la un pat imens cu baldachin
în care ne odihnim oasele
după ce tragem ponoasele
nu cumva greșim fără să vrem, dinadins
ca să ne admirăm mai bine corpul întins
la umbra iertarii
feriți de soarele infatuării
de a nu greși niciodată?

multe întrebări fără răspuns din multele întrebări fără răspuns

uneori sufar prea mult pentru prea puțin
alteori sînt fericit, deși viața-i un chin

câteodată fericirea și suferința nu par a avea
o mare legătură cu ce mi se întâmplă, de fapt
și atunci m-am gândit: dacă există
o cantitate de suferință pe care trebuie s-o suferim
și o cantitate de fericire pe care trebuie s-o trăim?

luna asta vei fi fericit 4 minute
și vei suferi 12 ore.
ne-ar ajuta oare să știm asta?
dacă echilibrul ăsta prestabilit
există doar ca să nu înnebunim de prea multă fericire
sau suferință? dar oare fericirea există doar ca termen
de comparație? adica poate exista fericirea fără suferință?
dar invers? dar oare de ce depinde cantitatea asta prestabilită?
putem intui câtă fericire ne așteaptă?
are rost să ne împotrivim suferinței?
și tot așa.

câteodată

câteodată te uiți la mâinile tale
și îți dai seama cât de obosit ești
prin cât vânt, câtă agonie și câtă ninsoare
au trecut de când erai mic și credeai în povești

câteodată te uiți la mâinile tale
cum se odihnesc dragele de ele în poale
te uiți la ele de parcă ar fi ale altcuiva
cineva mai bun, mai înalt, mai frumos

câteodată te uiți la tine ca la mâinile tale
te privești rece, ca pe un corp strain
care a venit, se odihnește puțin
în jurul sufletului tău
apoi, pleacă.

poezie de adormit omul iubit

iubirea noastră e ca un vas de sticlă
i-am spus, remarcând în treacăt cât de fragilă
este totuși iubirea noastră. de fiecare dată când
sîntem prea orgolioși sau facem lucruri stupide
sau inventăm motive doar pentru a ține în casă coride,
vasul ăsta al iubirii, plin de obicei cu un lichid
incolor numit fericire, se ciobește ușor la buză.
cand sîntem mai proști de atât, se crapă sau se sparge
ceva mai aproape de bază și va putea ține în el
mai puțină fericire. dacă sîntem atât de proști
încât să facem lucrurile care nu trebuie făcute,
fundul vasului se sparge și nu mai poate ține în el
fericire. așa i-am spus, remarcând încă o dată
cât de arătos e vasul în care ne ținem noi fericirea.
Ea adormise cu capul pe umărul meu
scoțând regulat, pe nas, câte un mic alizeu.

rețeta de suc de iubire

ghioceii de pe pervaz
cana aia veche, fără haz
sticlele prăfuite din cămară
scrumiera plină cu scrum de țigară

răceala ta fierbinte de săptămâna trecută
chiar și secunda aia, o știi tu, pierdută
merele tăcute de pe masa din bucătărie
durerea ta din dreapta, de la prea multă veselie

luam și vasta colecție de vaze ciobite
punem și cărțile citite și necitite
piesele toate de scrabble și domino
îl punem pe hi hi, dar și pe ho ho ho

le luam pe toate, zeci, sute de kile
le punem în blenderul fiecarei zile
și facem un suc pe care-l turnăm în pahare
obtinand astfel o delicioasă răcoritoare

uite-le, două pahare cu suc doar pentru noi
pentru că iubirea e tot, împărțit la doi.

somnul tău naște monștri. monștrii mei.

sînt nopți când scrâșnești încontinuu din dinți
și mă întreb – iubito, oare ce suferinți
îți macină agitata-ți viață de noapte
și ți-o umple de oftaturi și șoapte

or fi bărbați care te ispitesc și îți cer
să comiți un nedorit dar tentant adulter
sînt vidre care-ți propun să le ucizi cu mâinile tale
și să le coși cu aceleași mâini la guler, pe țoale

ai oare o viață dublă și nopțile o ștergi frumușel
în lume c-un tip burtos, fără suflet și chel
sau cine știe, poate ești legată de patru cămile nefericite
care se ceartă între ele și pleacă în direcții diferite

sau sînt pietre de moară pe care tu noaptea le cari, oare
să măcinăm cu ele imperfecțiunile zilei următoare?

limitele progresului

păcat
mașina de spălat
păcate nu s-a inventat
trebuie să le spălăm tot la mână
în fiecare zi din săptămână
în care ne-am pătat pe suflet peste zi
cu stropi mărunți din felul nostru de a fi

sms93

decât să-l împodobesc pe mâine în planuri ambițioase/ mai bine îl îmbrac pe azi în haine cât mai frumoase//

iubirea îți dă, iubirea îți ia

iubirea îți dă sentimentul că ești mai bun
penele scârțâie pe tine, falnic păun
ochii tăi și cerul ajung să se cunoască intim
te simți special ca un număr par și prim

iubirea te face să fii mai puternic
îmbraca în irezistibil tot ce ai mai nemernic
îți face ochii să lumineze în noapte
și înmoaie în afrodisiac nevinovate șoapte

iubirea te face să plutești
printre nori și alte chestii păsărești
să confunzi planetele între ele
și să vezi dincolo de cer prin stele

așa că într-o zi când va trebui doar să mergi, neapărat
să nu te miri dacă n-o să reușești, pentru că ai uitat

prea, mai, foarte

voi cei
prea obosiți ca să puteți dormi
prea singuri să puteți iubi
prea inorogi ca să puteți fi mângâiați pe frunte
prea luntre ca să fiți și punte
prea serioși ca să vă placă benny hill
prea adulți pentru starea de copil
mai supărați decât cerul înnorat
și mai noroși ca sufletul de-namorat
mai blazați decât cucul din pendulă
mai dezorganizați decât un zbor de libelulă
voi, foarte nemultumiții de asta. Nu, de asta,
foarte atenți la cum vi-i decorată pe dinafară țeasta

lasați vă rog orice speranță de a nu reuși
și apucați-vă de conjugat verbul a iubi

ce e sufletul

să arate oare sufletul ca o frunză
care face fotosinteză cu lumina care ne intră pe ochi?
să fie oare ca un măr
din care mușcăm când ne e dor?
sau e ca o greutate de cântar
care ne apasă sufletul iar și iar
cântărind cât de mult rău
putem face pe lumea asta?
să fie un cilindru prin care
trec gândurile din cap și se duc spre picioare?
să fie oare, tulburatoare ipoteză,
un alt om care locuiește în noi?
un om care ne preia toate senzațiile
și gândurile și informațiile și le trece
prin sufletul lui, care la rândul lui
e un om care îi preia toate senzațiile…

ce im?i mai? pop?ul?eaza ?in?teriorul?

am atâtea nelămuriri încât simt
că dacă deschid gura, umplu camera,
strada, orașul de ele; oamenii ar conduce
semne de întrebare, și-ar scoate semnele de
întrebare la plimbare prin parcuri în formă
de semne de întrebare, ar face
cumpărături în formă de semne de întrebare
din magazine ca niște semne de întrebare.
Soarele însuși ar avea formă de semn de întrebare
și, printre nori în formă de semne de întrebare
ar lumina căile în forma de semne de întrebare pe care
ar umbla oamenii, din ce în ce mai bătrâni, cocoșați
ca niște semne de întrebare