cineva trebuie să aibă grijă
ca pe rafturile iubirii să nu existe produse expirate.
teiubescul ar trebui să aibă garanție
pe viață – dar ăsta e un teiubesc temeinic,
de țară, tradițional.
nu prea se mai fabrică azi.
din cauză că pun în el tot felul de chestii neconforme,
un teiubesc a ajuns să dureze azi între un minut
și câteva săptămâni. apoi, trebuie înlocuit cu unul nou.
un gest de tandrețe (o mână în păr, de exemplu)
ar trebui să se consume doar pe moment, proaspăt.
săruturile ar trebui să aibă o garanție
ceva mai lungă dar din cauza factorilor externi (poluarea)
și interni (stresul), termenele de valabilitate
au devenit vagi – dacă citiți eticheta unui sărut
scrie valabil până la următorul.
un buchet de flori oferit iubitei
durează la fel de mult ca acum o sută de ani.
doar că acum florile durează mai puțin.
o îmbrățișare executată corect,
din ingrediente de calitate poate dura
până la o noapte întreagă – circa 8-10 ore.
dar unde mai găsești azi așa ceva?
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
15 comentarii
acest pământ va renaște.
din el va ieși, în noua zi de paște
un alt pământ, bătrân și obosit
care va fi uitat tot ce a pătimit
unde piatră nu e, certitudine nu e
unde lacrimă nu e, viață nu e
unde cădere nu e, zbor nu e
unde trădare nu e, iubire nu e
nu căuta adevărul în oglinzi
acolo vei găsi doar adevărul tău
pe care la un preț infim o să îl vinzi
și îți va face puțin bine și mult rău
ce-o fi fost înainte,
chiar de cuvinte,
iubirea sau suferința?
asta nu poate ști nici știința.
nici religia nu ne lămureste
căci a iubi e dumnezeește
iar suferința ne apropie de divin
chin după chin după chin
primul oh! fost-a oare de plăcere
sau dintr-o insuportabilă durere?
oh! îmi vine să arunc cu banul pe care e încrustat
pe-o parte zâmbet, pe cealaltă chip încruntat
nu știu. dar dacă mă gândesc ce-a fost la început
în lumea noastră, iubito, când noi s-a născut,
știu sigur, dincolo de religie sau de știință
că a fost un big bang de iubire iar nu de suferință
avem cu toții, e clar,
un cel mai înalt punct în care ajungem în viață.
un summum,
un maximum,
un moment de glorie.
poate fi când întâlnim pe cineva,
când salvăm un câine de la înec
sau când facem un copil.
nu ne putem da seama
care a fost momentul nostru de glorie
decât la sfârșitul vieții, când tragem linie.
motiv pentru care viața n-ar trebui să fie
o continuă goană spre acest maximum al nostru.
răbdare.
gloria se întâmplă, întotdeauna se întâmplă.
chiar dacă e o glorie mică, din plastic
una atât de discretă încat nu se vede
când o purtăm în piept pentru că e pe dinăuntrul
pieptului sau una enormă, care înconjoară pământul
facându-l să se vadă și mai de departe, din univers.
imaginează-ți că în fiecare dimineață
pleci de acasă cu o scară la subraț.
poți face ce vrei cu ea –
s-o pui sub geamul cuiva
ca să-i intri in suflet
s-o folosești ca să urci cu privirea
până în vârful copacilor sau chiar până la cer.
poți să n-o folosești și să mergi cu ea la subraț
toată ziua sau poți să cobori pe ea până undeva
în adâncul tău.
ți-am zis, faci ce vrei cu ea
dar nu uita, diminețile, când pleci de acasă
nu pleci cu mâna goală. ai o scară cu tine.
fericirea e capacitatea unei secunde
de a dura mai puțin de o secundă
și puterea unei lacrimi să inunde
o realitate oricât de imundă
fericirea e locul în care,
călărind câte-un gand
printr-o fericită întâmplare
ajungem când și când
fericirea e un om de zăpadă,
un mic și-amar sâmbure de adevăr
pur și simplu multă spumă în cadă
sau vântul care te-mpletește la păr
o să mă opresc însa aici
pentru că fericirea poate fi
orice, inclusiv o bere cu mici.
trebuie doar să știm a iubi
cum trece ziua peste câmp
cu pasu-i de felină
drept către noaptea care, tâmp
privind-o, mușcă din lumină
cum pășește apăsat iubirea
cu pasul ei cu toc
lasând în urmă doar uimirea:
oare n-o fi fost deloc?
cum calcă gândul peste trup
cu pasul lui nepăsător
lăsând răni ce cu greu le-astup
și-un sentiment istovitor
așa cum pe cer se mișcă norii
în continuu creând forme niciodată
la fel, așa și pe bolta sufletului
sentimentele nasc stări nicicând aceleași.
doar că asupra cerului n-avem niciun control.
să zicem că vrei să spui un fapt simplu:
pasărea a țipat și, zburând, a ajuns la cer
deschizi dicționarul poetic
și cauți definiția păsării; aha, uite:
pasăre = un suflet mai ușor decât aerul
apoi cauți a țipa
a țipa = a-și împlini nevoia de vocale
găsești imediat și
a zbura = a împinge pământul în jos cu piciorul
și, bineințeles, în susul altei pagini
cer = cimitirul neliniștilor noastre
avem acum un fapt simplu, enunțat poetic:
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre
salcâmul care cade-acum ucis
ca leul ce mi-a apărut azi-noapte-n vis
ca aerul, ca eva și ca dumnezeu
ca optimismul unui cetaceu
nu există. nu le văd, nu există.
pământul este nucleul
în jurul căruia noi, electronii, ne învârtim
pe orbitele noastre
încărcându-l negativ.
și dacă nu sîntem decât un vis
al pământului de a avea mormânt de om?
și dacă ne-am născut
dintr-un capriciu al frunzei?
și dacă trupurile nu ne sînt
decât nadă pentru viermi?
și dacă ceea ce numim progres
e doar nevoia de confort a zeilor?
și dacă la majoratul speciei, natura
ne va da afară din casa ei ca pe niște copii sadici,
cu care nu se mai poate înțelege?
una care bate
și una care bate mai tare
una e la mijlocul firii
iar alta, deasupra firii
una e ușoara, una e
grea
una e ca un animal de companie,
cealaltă e ca unul de pradă
una mă mangaie,
una mă suduie
una îmi dă, alta îmi cere
una pompează în creier, una în fiere
una e inimă de om.
omul
înoată ca un pește
are o foame de lup
e viclean ca o vulpe
doarme ca un urs
cântă ca o privighetoare
e laș ca o hienă
e laș ca o hiena
repetă ca un papagal
e placid ca o oaie
și harnic ca o furnică.
omul
a învățat tot ce știe
de la animale.
insistă însă, să le
chinuie deși ele, săracele,
i-au spus tot ce știau
demult, când omul
nu era încă om.
fiecare ceartă e un potop
în timpul căruia salvăm pe arcă
vorbele bune ale căror vreme încă Nu e
și le ținem departe de apele tulburi
pentru vremuri mai bune, când ne-om împăca
sincer, fă primul pas la nimereală,
oricum e doar o treabă vizuală:
prin ochii larg deschiși bagă-ți în minte
locul în care ești, în o mie de cuvinte
pasul al doilea-i săltat, în lateral
dar nu uita să-ți ții spatele vertical
pasul al treilea e destul de ușor de făcut
mai ales dacă urmezi pașii cuiva cunoscut
al patrulea e mândru pas de defilare
(impresionant mai ales pentru secretare)
pe al cincilea pas, musai să-l faci înapoi
ca să înțelegi diferența dintre lux și nevoi
pentru pasul șase
inspiră-te de la țestoase
al șaptelea e un fel de, cum să zic, pas înainte
de fapt, un șut în cur, în puține cuvinte
pasul opt e un pas de uriaș
ca o venire de la sat la oraș
la pasul nouă te folosești de mâini, nu de picioare
pentru că mâinile or să știe singure cum să zboare
pasul zece, scuzat să-mi fie tonul imperios
fă-l cu încredere, dar nu privi în jos.
ai ajuns; iar locul de unde-ai plecat
nu se mai vede. sper că nu l-ai uitat.
Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.
mă rostogolesc prin viață
de la o oră la alta
în căutarea timpului perfect.
ieri am fost unul.
azi sîntem doi.
la semnalul următor vom fi ora exactă:
trei și cincizeci și nouă
de gânduri care mi se învălmășesc în cap
împletindu-se în nenumărate vise – jucării
ale unui subconștient bogat, leneș, capricios,
copilul de bani gata al minții mele.