ah, dacă m-ați lăsa
să fiu dumnezeul vostru
o zi. de dimineață aș începe, de la prima oră.
vai, câtă dreptate aș face pe pământ.
până pe seară, aș opri toate războaiele,
aș însănătoși bolnavii,
aș salva miraculos muribunzii.
apoi, aș ațipi în canapeaua cerului,
la acest plictisitor film
cu o lume bună, cu oameni buni,
care se înțeleg bine.
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
6 comentarii
când cerul plânge infernal,
înseamnă că, pe undeva,
e și vina noastră. iarăși i-am
trimis ca ofrandă vreun suflet mult prea sensibil
care îl stârnește. ia să-i fi trimis
un politician să vezi cum se înseninează,
semn că nu-i pasă.
nu știu unde merg,
dar sînt de neoprit
trei benzi pe sens
are muchia mea de cuțit
nu știu unde vreau să ajung,
nu destinația contează,
important e doar că merg
și-mi țin conștiința trează;
ca un soi de elastic,
falsele mele planuri de viitor
mă trag înainte, tot înainte
căci am uitat să mă prefac că le omor
merg și tot merg,
trec munți adânci și ape senine
la fiecare răspântie
urmăresc indicatoarele către mine
nici nu mă gândesc să mă opresc
pentru că știu că mersul pe jos
concepe gânduri mărețe
și face sufletul mai frumos
sinceritatea e drumul cel mai scurt
al unui adevăr
de la sine la exterior.
lasă-l pe mâine să se-odihnească lângă ieri
și ia exemplul florilor de meri;
ele doar înfloresc, fără gândul precis
că vor forma-mpreună un tablou de vis
lasă-l pe ieri să stea în tihnă lângă mâine
și uită-te atent la o buca’ de pâine;
ea nu se definește ca un fost lan de grâu
ținându-și, astfel, nostalgiile în frâu
te rog, fii temporal decent
și hai să facem planuri de prezent
oamenii sînt mâini
mâini care sugrumă speranțe
mâini care apasă pe clanțe
mâini bătucite de-atâta muncă
mâini îngropate sub straturi de șuncă
mâini care taxează bilete
mâini care împletesc fulare concrete
câinii sînt câini,
oamenii sînt mâini.
mâini care nu stau o clipă
mâini prefacute-n aripă
mâini care se freacă vinovat una de alta
mâini care fac piatra să cânte cu dalta
mâini ojate prea strident
mâini murdare mirosind a detergent
pâinile sînt pâini
oamenii sînt mâini
mâini care dau moale mâna
mâini care-au săpat fântana
mâini care pipăie indecent
mâini care se apără insistent
mâini care-și acoperă figura
mâini care-au uitat să-și strige ura.
oamenii sînt mâini
sîntem roboți în devenire
învățăm acum să nu ne mai ieșim din fire
să ne obișnuim cu noțiunea de impedanță
și să uităm dracului de inutila speranță
sîntem roboți la început de drum,
repetăm încet, de pe acum
more work, less heart, more work, less heart,
până în ziua când cineva apăsa-va restart
sîntem roboți în drum spre casă
vom ajunge într-o lume nouă atât de frumoasă
în care totul va fi corect, optim și amabil
iar în aer va pluti un iz discret de manipulabil
sîntem roboți programați să muncească
PIB-ul, self esteem-ul să-l crească
sîntem roboți, nu e doar o poetică fantezie
așa cum maimuțele erau oameni înainte să știe
a venit la mine îmbrăcat în pasăre
și mi-a fluturat pe sub nas ideea de zbor.
bineînțeles că aș vrea să zbor, i-am spus. sînt om.
perfect. îți dau zborul, mi-a răspuns.
atât?
atât.
nu vrei nimic de la mine? adică sufletul,
un angajament full time în iad
sau chestii de genul ăsta? am întrebat având în vedere
precedentul faust.
nu vreau nimic.
simțeam că e ceva putred în danemarca asta
de propunere, dar nu știam ce.
am refuzat.
ani mai târziu mi-am dat seama
că cel îmbrăcat în pasăre era un posibil eu
care ar fi avut aripi și n-ar mai fi putut
să scrie zborul ci doar să-l trăiască.
mă bucur că am ales să pot ține creionul în mână.
oamenii, precum merele – sunt atrași către
în jos, indiferent de greutate,
cu o forță egală
cu gravitatea situației
nu vreau să mă fac mare.
maturitatea e o capcană –
străpunge inimi, sugrumă libertăți
strivește euri și otrăvește aerul cu amabilități
arde aripi, îngheață simțiri,
mitraliază sclipiri.
maturitatea e o capacană –
transformă oamenii în chestii diforme
rochițele cu bulinuțe-n uniforme
din dubii decupează falsa siguranță
și umple tomberoane cu resturi de speranță.
nu vreau să mă fac mare.
nu vreau să mă fac mare.
numai cât mă gândesc, și doare.
un om este puternic
atunci când reușește să intre în inima altui om
fără să-i rupă inima în două
există în fiecare dintre noi
un sertar închis cu cheia.
hm, chestia asta nu ne pică prea bine.
cum să n-am acces la ceva ce-i al meu?
ne întrebăm, așa că încercăm să forțăm încuietoarea
cu incontrolabilul levier al experiențelor de tot felul
sau s-o deschidem cu cheia autocunoașterii.
sertarul, de obicei, rezistă.
apoi, uităm de el, și, într-o bună zi, ne îndrăgostim
ajungând la acel loc ascuns și frumos din noi,
ținut sub cheie. se spune că dragostea ne transformă.
eu cred că de fiecare dată când ne îndrăgostim,
o facem pentru că vedem sau ni se pare că vedem
în palmă, în geantă, sau agățată de gâtul celuilalt,
cheia de care avem atâta nevoie.
iubirea nu e a mea, nu e a ta.
poți spune nu, poți spune da
când în ochii mei te oglindești
ca ceva ce, poate, nu ești.
iubirea e patrimoniu universal,
ne aparține tuturor, în mod egal,
(spun asta conștient că, normal
pot fi acuzat de comunism sentimental)
pe de altă parte, iubirea,
(o spun cu toată nepărtinirea)
e un fenomen profund democratic
ce ține de manifestarea eului, practic
cum împăcăm, deci, cele două noțiuni?
în niciun fel, trebuie că suntem nebuni
să le punem vreodată în vorbe sau pe hârtie.
doar, poate, într-un nefericit titlu de poezie.
frica e o gripă
pe care o pasăm apropiaților
odată cu fiecare respirație.
cu cât sînt mai apropiați, cu atât
mai probabil le vom oferi, inconștient,
nemilosul virus al anxietății.
apoi, ne vom grăbi să le arătăm
întreaga noastră înțelegere
și milioane de sfaturi
pentru a scăpa de ea.
când, de fapt, ar trebui doar să
avem mai multă grijă la cum respirăm.
noi, oamenii,
scuipăm cuvinte, vomităm cuvinte,
lăcrimăm cuvinte. țâșnesc cuvintele din noi
când sîntem răniți de tare greu le poți opri sângerarea,
transpirăm cuvinte când facem efortul de a explica ceva,
și tot ele, cuvintele, asemenea sucului gastric,
ne ajută să digerăm alte cuvinte grele.
ca niște bale curg ele, cuvintele,
prin colțul gurii, în somn – simple secreții
eliminate de glanda subconștientului nostru.
am această afacere.
o afacere de familie, cum s-ar zice
preluată de la părinți, cu acte
în regulă – un certificat de naștere cu background verzui.
sînt singurul angajat, în rest doar colaboratori
care îmi tot uită, ba o lumină aprinsă, ba o ușă deschisă,
consumându-mi câteodată mai multă energie decât îmi dau.
am serile de joi, în care îmi fac contabilitatea
și mă apucă tristețea, chiar anxietatea,
când văd că ies pe minus. iar ies pe minus.
din când în când, din dorința de a reuși să pun afacerea asta pe picioare,
mă asociez cu un alt eu s.r.l. și încercăm împreună ceea ce se numește un joint venture.
o vreme, afacerea tinde să devină înfloritoare datorită entuziasmului,
apoi, invariabil, când asociatul începe să fure
n-ai decât două șanse – ori închizi ochii și tragi mai tare,
ori rupi întelegerea și ajungi să zici că dragostea și afacerile nu merg bine împreună.
răul iese la iveală în certuri aparent benigne
apoi, operăm metastază după metastază
împăcându-ne
până într-o zi când laboratorul conștiinței
ne trimite rezultatele la biopsie,
punându-ne în fața realității nemiloase
care mai lasă relației de trăit
cel mult un făcut de bagaje.
încet-încet, toate ființele care sîntem
ne părăsesc.
ne lasă animalul care are grijă să avem
poftă de mâncare
se duce omul, muncitor cuminte la uriașa uzină
a constiinței noastre
pleacă planta care ne îndeamnă să prindem rădăcini
pe lumea asta.
toate pleacă, noi rămânem pe loc.
ca într-un film vechi în care se mișcă decorul
pentru ca privitorul să aibă senzația că mașina se mișcă.
și când pleaca toate, rămânem cu nicio ființă în noi.
intrăm în neființă cum se zice.
doar că, intrarea ar fi un act dinamic, de voință,
în timp ce, așa cum am demonstrat mai sus,
noi rămânem singuri, nu intrăm nicăieri.
deci, neintrăm în neființă cum s-ar spune.
nu caut sensul vieții, că îl știu.
direcția mă interesează.
când palma mi-e strivită
sub greutatea neputinței
nu mă reped a cade în ispită
să cred c-acolo e sursa suferinței
caut locul lovit la mine-n minte,
să-l îngrijesc nu preget,
pentru că știu de dinainte
că de fapt, durerea nu e în deget