ce e omul, dacă nu privire
ce e viața, dacă nu nemărginire
ce sînt norii, dacă nu suport de vise
ce sînt zâmbetele, dacă nu gânduri nezise
ce e frunza, dacă nu râs de copac
ce e piatra, daca nu mai multe cercuri pe lac
ce e cunoașterea, dacă nu o beție
ce e întrebarea, daca nu poezie
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
4 comentarii
mai bine-o faci să plângă cu pasul tău stângaci de vals/ decât s-o faci, cu lipsa de umor, să râdă fals//
merele sînt rotunde
farfuriile sînt rotunde
mingile sînt rotunde
banii sînt rotunzi
butonul roșu pe care scrie nu apăsați e rotund
ocolul e rotund
sînii sînt rotunzi
fundurile sînt rotunde
burta din care ne naștem e rotundă
Pământul e rotund
ceasul e rotund
timpul e rotund
planetele sînt rotunde
soarele e rotund
viața însăși e rotundă.
și ne conduce spre punctul din care am plecat.
fiecare dintre noi, o aripă
universul – un uriaș organism
care are nevoie de zbaterea
fiecăruia dintre noi
pentru a se putea ridica de la
pământ
(când vom fi suficient de mulți ca să putem mișca universul din loc, atunci să te ții)
am umblat cu tinerețea la mine
pe sub cămășile largi pe care le luam pe furiș
de la taică-mio din șifonier
și le băgam în pantalon cât mai egal pe toate părțile
ca să repartizez surplusul de material,
am ținut-o lipită de piele ca pe un revolver
pe care n-am avut curaj să-l folosesc niciodată.
îi simțeam tăria, îi intuiam forța.
cu el puteam împușca o notă bună
la olimpiada de fizică pe județ, să merg și eu pe țară
dar mi-a fost teamă să trag.
periculoasă armă, tinerețea.
fiecare dintre iubirile mele a semănat cu un hold-up.
mergeam cu revolverul la brâu
și era suficient să-i simt răceala ca să fiu conștient
de importanța misiunii mele,
dar incapabil să o duc la bun sfârșit.
acum, îmi pare rău că am fost tânăr și prost
și am umblat cu un așa revolver după mine
și n-am avut și eu o rudă, un prieten, un cunoscut
care să mă îndrume spre tir.
multe cuvinte și nimic de spus
puține răsărituri și prea mult apus
prea mulți nori și niciun strop de ploaie
atât de puțini oameni, atât de multe gunoaie
infimă foame de cunoaștere, enormă sete de putere,
o mână de greuceni, o puzderie de himere
destule școli, dar prea puțină educație
exces de prost gust, economie de civilizație
foarte mult țipat, șoaptă – deloc
viziune îngustă, nemărginit noroc
nițel suflet sub gros fond de ten
prea multă religie, prea puțin zen
1.
spre deosebire de ultimul doctor de pe ambulanță
cu care m-am întâlnit, care nu era deloc poet,
poetul e doctor pe ambulanță.
cum simte vreo urgență emoțională, pune girofarul
unui titlu strălucit și intervine la fața locului.
(fața locului, nu fata locului –
pe vremuri, când nu foloseam diacritice,
am făcut de câteva ori această regretabilă confuzie;
așadar, poetul operează fapte, situații, nu oameni.)
ajuns la fața locului, poetul observă situația,
apoi deschide trusa de metafore, figuri de stil,
jocuri de cuvinte, oximoroni și le administrează.
de obicei, poeții lasă în urma lor
cele mai citite rețete – volume întregi,
cu ilustrații frumoase pe copertă;
plecând să opereze de urgență o sensibilitate traumatizată
în urma unui accident sentimental, să panseze
un mental colectiv tumefiat, să salveze
de la moarte speranța vreunei generații…
ți-am văzut chipul – pahar plin de uimire
apropiindu-se. eu am sorbit un pic
și am clipit, cât o iubire.
Când am deschis ochii, nu mai era nimic.
ɘniɈ ɘq iɈƨɘviɿq ɘɈ ɒƨ ɒnmɒɘƨni ɒɘɿidui
iɒϱnɒm ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq izuɒ ɘɈ ɒƨ
ɘniɈ ɘq izɘɿɔ ɘɈ un ɒƨ ɘniɈ uɔ iɈɿɘɔ ɘɈ ɒƨ ɘniɈ ɘq
Ɉlɒlɒlɘɔ luɈɒqɒɔ ɒl .ɘniƚ ɘb uɿbnɒm iiʇ ɒƨ
ɈnɘmiɈnɘƨ iuɿɒɔɘiʇ lɒ
.ɒbnilϱo ni ɿɒb ,uɈ ɈoɈ iɈƨɘ
ɘɿɈƨɒon ɘlɘɈnivuɔ ɒɘɘɔɒ ɘb ɘɈɒoq
.miɈmiƨ ɘɔ ɒɘɘɔ ɒ luƨɿɘvni iɿo ɘɈlum ɘb nuqƨ
pământul e universul în care trăim
micul nostru univers
țările sînt galaxii,
galaxii peste galaxii
familiile sînt mici sisteme solare
cu sori schimbători în funcție de
ochii celui prin care privești
iar noi sîntem planete care se rostogolesc
prin viață, oferindu-le populațiilor acariene
locuitoare când încălziri globale, când inundații
și certitudinea că există.
2.
am observat că înainte să încep alergarea,
am nevoie să știu cât o să alerg –
o tură, 30 de minute, 5 kilometri?
vreau să știu exact, ca să mă pot pregăti mental.
cred că atunci când voi putea alerga fără să știu dinainte
când mă voi opri, voi fi obișnuit
cu ideea de moarte. pentru că, în fiecare zi,
orice facem, învățăm câte un pic
să murim.
o viață întreagă conjugăm a muri
la timpul viitor implacabil.
a muri are doar o secundă de prezent,
o secundă de viață,
și dispare.
apoi, nimicul nu mai înseamnă nimic,
moartea pur și simplu nu mai e
și nu va mai fi și nici nu a fost
vreodată.
când umerii se apropie unul de altul
ca și cum ar avea să-și spună ceva important
când pielea începe să se încrețească – semn că
ne-am îmbăiat destul în lichidul ăsta călduț, numit viață
când lacrimile nu mai părăsesc colțul ochiului
ca și cum nu se știe niciodată când ai avea nevoie de una
când trunchiul și picioarele se curbează
într-un semn de întrebare fără răspuns
când corpul se apropie de pământ
ca de o destinație finală
înseamnă ca a venit timpul să
fii tânăr pe dinăuntru
întotdeauna amintirile sînt mai frumoase
sau mai urâte decât realitatea.
nu e tocmai o falsificare, ci, mai degrabă
mintea tinde să absolutizeze întâmplările,
în rău sau în bine.
ce, nu mai știi când erați voi doi la mare? weekendul ăla
superb. doamne, cât de frumos a fost. uitând că, de fapt,
tu ai făcut la un moment dat o mică criză de gelozie,
iar el a băut sâmbătă cam mult.
nu mai ții minte cât de groaznică era viața cu el?
cum fugea mereu de acasă după fiecare ceartă?
uitând că, de fapt, pleca în jurul blocului,
doar ca să se întoarcă.
timpul șlefuiește realitățile pe la colțuri
până le face atât de rotunde, atât de alunecoase,
anume ca să îi scape atât de ușor minții din palme.
stau în cămăruța asta a mea
strâmta ca un coșciug
și robotesc – mai fac o ordine, apoi o stric,
mai scriu ceva, apoi șterg,
îmi las părul să crească, apoi îl tai…
probabil că de sus, foarte de sus,
să zicem, din cer,
mica mea forfotă se vede ca o nemișcare.
practic, stau nemișcat într-un coșciug.
de aici nevoia mea de a scrie niște cuvinte
care să se auda din cer – să nu care cumva
să mă îngroape de viu.
nisipul este piatra măcinată
de pașii îndrăgostiților
plimbându-se pe malul mării
nisipul este format din clipe.
dacă nu credeți
îl puteți pune într-o clepsidră
nisipul este ce-au mai lăsat adulții
din castele de nisip construite
tot de ei când erau copii
nisipul este uiumul
pe care pământul îl plătește mării
pentru că îl macină
nisipul este paradoxul construcțiilor –
ceva atât de mărunt, de fragil
stă la baza celor mai solide structuri
nisipul are viață. el invadează paturile și cearșafurile noastre,
se strecoară în cele mai ascunse pliuri,
hrănindu-se cu neatenția noastră
dacă tot nisipul s-ar uni
într-un fluviu
el s-ar numi, cu siguranță, Nississippi.
1.
dacă alergi suficient de mult, invariabil,
vine acel moment când te trec toate apele,
cum se spune. în momentele alea, mă imaginez
o țară în plin cod roșu de inundații,
pe corpul meu acarienii sînt luați de ape,
viiturile trec, iau cu ele scame, praf, tot ce întâlnesc
lasând în urmă ravene, pori înecați și multă suferință.
ăsta e momentul când realizez că mintea îmi fabrică motive
ca să mă opresc. și alerg mai departe.
e atât de ridicolă
această zbatere a mormolocului
care a vrut să zboare și a reușit
atât de mărunt zborul,
atât de scurt evul,
întunecat și derizoriu e soarele nostru,
speranța e sub limita perceptibilului;
primii pași pe ce? pe lună?
pipernicit e succesul omului
cunoscut sub numele de progres
leonardo? cine e leonardo?
einstein, darwin, freud nu se văd
dacă te dai cu un pas în spate și ieși din
calea lactee.
nu sîntem nimic altceva
decât țepii de pe spinarea ariciului.
unul mai lung,
altul mai scurt,
toți diferiți, toți la fel. fiecare important,
niciunul esențial. trebuie doar
să nu uităm: sîntem pe planeta asta ca o spinare
de arici ca să protejăm ariciul,
nimic altceva.
câte iubiri a trebuit să moară
pentru ca iubirea noastră
să poată aburi oglinda de la baie
când ne uită dumnezeu pe sub duș.
atât de multe, că mă și mir
că nu ne-am întâlnit la cimitir,
in acel du-te vino teribil
printre mormintele fostelor iubiri