neintrarea în neființă

încet-încet, toate ființele care sîntem
ne părăsesc.
ne lasă animalul care are grijă să avem
poftă de mâncare
se duce omul, muncitor cuminte la uriașa uzină
a constiinței noastre
pleacă planta care ne îndeamnă să prindem rădăcini
pe lumea asta.
toate pleacă, noi rămânem pe loc.
ca într-un film vechi în care se mișcă decorul
pentru ca privitorul să aibă senzația că mașina se mișcă.
și când pleaca toate, rămânem cu nicio ființă în noi.
intrăm în neființă cum se zice.
doar că, intrarea ar fi un act dinamic, de voință,
în timp ce, așa cum am demonstrat mai sus,
noi rămânem singuri, nu intrăm nicăieri.
deci, neintrăm în neființă cum s-ar spune.

Comentarii

Eliza, frica nu pazeste pepenii ci il omoara pe paznic!
Suntem unul, niciunul si o suta de mii.

Îmi place să primesc în poșta virtuală a nefininței poezie. este ca în timpurile cu vrăjitoare.

Nimicul,
v-aţi dat seama prea bine,
nu poate fi nefăcut de oricine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *