m-am trezit, m-am ridicat din pat
am plecat la birou și am rămas să mai dorm puțin.
cât eram la birou
am făcut o baie caldă acasă,
mi-am spălat părul și mi-am pus ceva de mâncare.
în timp ce mâncam și priveam absent la televizor,
am tras o fugă cu mașina
să-mi iau niște tutun. Am mai făcut câteva
cumpărături cât îmi făceam unghiile.
după-amiază am plecat la o întâlnire
în timp ce veneam de la o întâlnire.
așa e in iubire,
oamenii ajung să se simtă una
și aceeași persoană.
Poezie
13 comentarii
când peste oraș se lasă ceața
albe sînt străzile, albă-i dimineața
respirăm lapte, trăim cu capu-n nori
de sus ninge peste noi cu fiori
suspensia de particule adaugă vieții supans
ne mișcăm mai încet, ca în pas de dans
confuzia ne da palme reci peste frunte
așa că ne concentrăm pe lucruri mărunte
mi-am înmuiat eul în tine
și-am început să scriu
pe foi dictando și veline
și am tot scris, până târziu
am scris cu lacrimi și cu sange,
cu tot ce am găsit prin tine
scriam și îmi venea a plânge
de bucurie și de-atâta bine
s-a strâns acum un teanc de foi
pline de gânduri și umor involuntar
cu tot ce se întamplă între noi;
în scurtă vreme o să intre la tipar.
și porumbeii care se giugiulesc
ca și copacii care își mângâie crengile
ca și câinii care se miros
sau fluturii care se înconjoară unul pe altul
cu iubire, probabil ca ne-au vazut pe noi și
așa au aflat cum se iubește.
cerul e un șantier în lucru, pe vecie/ în care se construiește cu frenezie//
pentru mine nu mai exiști.
zeci de ferestre de chat să-mi deschizi,
n-o să mai privesc prin ele,
o să-mi șterg din memorie
toate filmele la care am plâns împreună,
ca doi proști. nu mai vreau să știu
pe unde îți plimbi zâmbetul ăla perfect.
și nici la ce bancuri râzi.
oricum aveai un râs cam strident.
și te dădeai cu prea mult fond de ten.
nu mai vreau să te văd, pricepi?
de acum poți să întârzii la ce întâlniri vrei tu,
dar nu la alea cu mine.
pentru că de azi, nu mai exiști pentru mine.
nu mai exiști. mă uit către ușă și mă rog
să nu te mai văd niciodată deschizând-o.
doamne, ce bine că ai apărut,
am crezut că n-o să mai vii niciodată
de aici, de la mine, orașul
se vede ca un joc de monopoly
vărsat peste câmpie.
a! apropo de joc, îmi place să
prind oamenii în contrejour
și să-i îmbrac în auriu din ăla pur.
din când în când clipesc.
atunci oamenilor li se face frig,
strâng din umerii lor mici
și mă caută cu privirea.
iubesc să scuip cu magică lumină
peste cutii poștale și stații de benzină,
să gâdil pisici pe burtică,
s-adorm pe bănci câte-o bunică.
îmi place mult să privesc orașul de sus.
sînt eu, soarele la apus.
m-am uitat în gura lumii
avea dinții scâlciați
însă, asta-i culmea culmii –
erau extrem de curați
și mi-am zis: iată, natura
n-a fost foarte generoasă,
cu dinți strâmbi i-a umplut gura,
însă nu-i dizgrațioasă
fiindcă lumea se-ngrijește
zilnic gura să își spele
seară, prânz, când nimerește
c-un șuvoi de vorbe grele
liniștea am moștenit-o de la tata,
zâmbetul de la maică-mea.
și pentru ca am stat cu ea
cu nouă luni mai mult
zâmbesc mai des decât sînt linștit.
am brațele unei păsări din trecutul
îndepărtat al familiei, așa că
sînt făcut mai degrabă să zbor
decât să pun mâna să fac ceva serios
pe lumea asta
am vanitatea unei statui,
ochii căprui
și-un spate foarte drept
că îmi atârnă puține greutăți de piept;
în loc de păr, am pe corp mii de antene
care captează emoție, împingând-o prin vene
și nicio oglindă prin casă
care să-mi reflecte latura anxioasă
cu cât ești mai departe
cu atât sînt mai multe între noi
mă aflu acum la două străzi, șase minute
și zeci de amintiri de tine
și îmi tot vine
s-o iau în direcția opusă ție.
ca să fie
mai multe între noi.
mai multe toamne și ploi
mai multe oftaturi de plăcere
mai multe dileme înecate în bere
mai multe continente pe cerceaf
și mai mulți stâlpi de telegraf.
apoi m-aș întoarce la tine
te-aș îmbrățișa
și între noi n-ar mai fi nimic.
bună. sînt eu, tipul căruia i-ai dat numărul pe un șervețel/ ăla de ți-a zis că dacă nu răcește între timp, te caută el//
în fața fiecărei drame ne facem arici
ca să ne protejăm interioarele
și ne rostogolim
ne rostogolim
ne rostogolim la vale prin viață
până când ajungem jos un bulgăre de frunze.
ne scoatem boticul, amușinăm un pic –
miroase a toamnă.
ne scuturăm apoi și mergem mai departe
cu țepii pregătiți de o nouă dramă,
de o nouă toamnă.
dacă întind mâinile
ating cu vârful degetelor
într-o parte bucuria de a fi
în cealaltă tristețea că într-o zi
nu voi mai fi.
între ele, e sfoara în formă de viață
pe care calc.
când oamenii sînt înnorați,
de multe ori ajunge să le tune și să le fulgere
din nimic. câteodată le și ploua
pe dealurile pomeților.
daca sînt însoriți, lumina interioară
le iese prin pori, încălzind atmosfera din jur
ceața oamenilor e un pic mai puțin fotogenică
decât cea a naturii, dar la fel de rece
și deranjantă dacă trebuie să conducă mașina, de exemplu
și oamenii dau vânturi,
au și ei furtuni de gânduri
cu toate că
aș menționa la capitoul diverse
ca oamenii au aversiuni, nu averse
în fine, în caz de forță majoră,
pot arunca tsunami-uri de vorbe grele,
nefericind pe cine nimeresc în calea lor cu ele
te iubesc între două războaie
când spiritul mi se înmoaie
te iubesc între două vacanțe
din peruuri, japonii sau franțe
te iubesc între serii lungi de suspine
(că noi, bărbații, mai plângem când ne e dor de tine)
te iubesc între ochi, între mâini, între buze
te iubesc între sâni, pudibonzii să mă scuze
te iubesc aici și în vârful muntelui olimp
și, bineînțeles, te iubesc și între timp
mai bine mai târziu decât niciodată/ mai bine vin decât apă plată//
am început să ne iubim
acum mai multe mii de ani
când arborii noștri genealogici
erau: al tău – o sămânță de salcie
al meu – o sămânță de mesteacăn.
of, doamne,
câți străbunci ai bunicilor bunicilor noștri
s-or fi dus în pământ ca să hrănească ramurile
acestor viguroși copaci,
eu – un mesteacăn, tu – o salcie?
de câte miracole o fi fost nevoie
ca pe niciunul dintre copacii ăștia ale căror
ramuri sîntem să nu-i taie nemiloasa secure
a timpului?
și cât de tare să fi bătut vântul istoriei
cât să facă să se împreuneze o ramură de salcie
cu o creangă de mesteacăn…
câteodată, trebuie să uiți de tine
ca să poți da ce vrea celălalt să primească,
nu ce ai tu de dat.
sînt zile în care lași copilul din tine
să se zbenguie singur, în camera lui,
pentru că tu ai de rezolvat cu omul pe care îl iubești
probleme importante, de adulți.
sînt seri în care
te culci fără o bucată din tine
pentru că ai pus-o în mâncare
și dimineți în care te trezești
fără întrebările pe care le-ai lăsat
pe umărul celuilalt, aseară.
sînt momente în care abandonezi
planurile tale de viitor
și mergi să iei niște roz
de la librărie pentru cele noi, ale voastre.
din păcate, nu cred că mai ajung la întâlnire/ sînt mahmur; azi-noapte am fost beat de fericire//
cetățeancă, doriți să plecați de bună voie
și nesilită de nimeni într-o călătorie
către interiorul meu?
haideți, cetățeanco,
nu vedeți?
afară ninge din toate părțile,
în sufletul meu e liniște pe toate planurile
cerul de afară e plumburiu,
cerul meu e senin
vântul mătură pământul fără milă,
în mine, abia dacă se clintește iarba firii.
poftiți cetățeanco, daca doriti, mângâiați aici
și aici