ce vă doare? m-a întrebat doctorul
aici și aici i-am spus
arătându-i două foste iubiri.
a început să mă palpeze.
au! au!
vedeți că mă apăsați prea tare pe copilarie
stați liniștit, încerc doar să aflu cât
se va întinde incizia.
incizia? da, incizia.
aici? simțiți ceva?
nimic. ce e acolo? ziua de ieri.
aici? aaa acolo simt un gâdilat plăcut
și îmi vine să râd. ce ați atins?
relația dumneavoastră actuală.
o să vă rog să vă gandiți intens
la iubita dumneavoastră și să respirați normal.
văd ca nu puteți. e foarte bine.
apoi a început să scrie într-un catastif.
în două săptămâni eram operat pe suflet deschis.
Mi-a extirpat o bucată zdravană,
cam cât un meteorit. Acum,
când bate vântul, simt cum îmi trece prin suflet
și mă ia cu fiori.
Poezie
20 de comentarii
dragă aladin, data viitoare când mai ieșim în oraș/ hai și tu pe jos, că m-am cam săturat de covoraș//
când în două codițe îți împletești părul
e ca și cum ai împărți în două adevărul
pe de o parte ești atât de frumoasă
pe alta – ești ca o adolescentă singură acasă
sincer, fă primul pas la nimereală,
oricum e doar o treabă vizuală:
prin ochii larg deschiși bagă-ți în minte
locul în care ești, în o mie de cuvinte
pasul al doilea-i săltat, în lateral
dar nu uita să-ți ții spatele vertical
pasul al treilea e destul de ușor de făcut
mai ales dacă urmezi pașii cuiva cunoscut
al patrulea e mândru pas de defilare
(impresionant mai ales pentru secretare)
pe al cincilea pas, musai să-l faci înapoi
ca să înțelegi diferența dintre lux și nevoi
pentru pasul șase
inspiră-te de la țestoase
al șaptelea e un fel de, cum să zic, pas înainte
de fapt, un șut în cur, în puține cuvinte
pasul opt e un pas de uriaș
ca o venire de la sat la oraș
la pasul nouă te folosești de mâini, nu de picioare
pentru că mâinile or să știe singure cum să zboare
pasul zece, scuzat să-mi fie tonul imperios
fă-l cu încredere, dar nu privi în jos.
ai ajuns; iar locul de unde-ai plecat
nu se mai vede. sper că nu l-ai uitat.
am în interiorul creierului meu o rotiță
care s-a uzat. de fapt e o subrotiță
din angrenajul uitării. cea care face că
uitarea să nu poată fi reflexivă.
pe scurt am început să uit să uit.
în mod normal, prin intermediul angrenajului uitării
mintea aruncă tot ce e nefolositor
la marele coș de gunoi al subconștientului.
ei, la mine s-a ciobit subrotița aia sau i-o fi sărit axul
că am ajuns să nu mai pot arunca la coș
ce e de aruncat la coș. Am ajuns să țin minte
numărul de la mașina unuia pe care l-am depășit
când veneam vara trecută de la mare. desenul tartrului
pe dinții unui necunoscut. elasticul chilotului
unui instalator care lucra sub o chiuvetă.
noroc că reziduurile astea informaționale nu miros
că aș fi deja intoxicat cerebral.
nu știu ce să fac. momentan, le-am cerut gândurilor
din creierul meu să lase puțin treaba pe care o au ele
și să facă puțin voluntariat la curățenie.
sper să nu le apuce excesul de zel și să-mi arunce
din cap toate alea la care țin eu –
mirosul fiică-mii, atingerile iubită-mii…
Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.
suflet de gheață să ai, să fii om de zăpadă/ și tot ți se rupe inima când vezi ce-i pe stradă//
înlocuiți „vant” cu „timp” în textul de mai jos
cum treci, vântule peste noi
lăsându-ne singuri și goi
cum ne dai tu, vântule, iluzia nemuririi
consolând cu mângâierea ta trandafirii
hei
jucăușule vânt, ce-ai cu-ale noastre fețe?
de ce le vindeci pentru vecie de tinerețe?
vântule,
pentru tine-i ușor – te duci și nu te uiți înapoi
lăsând deopotrivă gospodine, subingineri și eroi
cu întrebarea – oare chiar am trăit acest vânt
sau am visat în drumul meu înapoi spre pământ?
mă rostogolesc prin viață
de la o oră la alta
în căutarea timpului perfect.
ieri am fost unul.
azi sîntem doi.
la semnalul următor vom fi ora exactă:
trei și cincizeci și nouă
de gânduri care mi se învălmășesc în cap
împletindu-se în nenumărate vise – jucării
ale unui subconștient bogat, leneș, capricios,
copilul de bani gata al minții mele.
prima oară când ne-am întâlnit
i-am admirat buzele.
a doua oară, când ne-am văzut
i-am descoperit ochii.
a treia oară, am ținut un pic
în brațe sufletul ei.
a patra oară, am fost fermecat
de ale ei idei.
astăzi, când ne-am întâlnit a mia oară
mi-a zis cu aeru-i de inocentă domnișoară
știi?
de fiecare dată când ne întâlnim
în pat, la telefon sau la o țigară
ne întâlnim parcă, pentru prima oară.
când ai plecat azi-dimineață n-ai uitat nimic pe calorifer/ nici pe canapea, la baie sau pe balcon, deși, eu încă mai sper//
lasă-mă să te las
într-un mare impas
vedem noi care pe care
doare mai tare
am în fața ochilor un măr
mai copt ca orice adevăr
e un soi bun, e măr domnesc
mi-e poftă numai de-l privesc
din verde-n roșu și-napoi în verde
privirea nu se-oprește să-l dezmierde
deja îl înțeleg mai bine pe adam
și-aproape o absolv de vină pe madam
simt cum mustesc vitaminele în el
gura îmi salivează cu exces de zel
dar, când să mușc, ce văd? o pată
maro, cam cât un sfârc de fată
mi-e gata pofta și de măr și de vitamine
privesc scârbit spre bolul plin de mandarine
și strâng din dinți dezamăgit de pomul lăudat
care mi-a pus în brațe-un măr bun de-aruncat
și-mi zic:
vezi? dacă-ți fabrici așteptări perfecte
vei fi dezamăgit, căci toți avem defecte
dacă tot vii târziu, ia tu în drum spre casă/ niște cafea, țigări și o scuză serioasă//
mă gândesc la tine de când eram adolescent
și îmi legănam picioarele pe marginea patului
ascultând bolnav inchipuit de moliere la patefon.
de atunci mă gândesc la tine
și abia acum am ajuns să te ating.
au trecut douăzeci și ceva de ani de atunci
până în leagănul brațelor tale.
acum ești aici, dovadă mustața din părul tău
pe care mi-o pun la nas cât dormi.
mă legăn în continuare ascultând
cum îmi dai și îmi iei iubirea cu fiecare respirație.
afară e noapte, în mintea mea e foarte multă lumină.
soarele se izbește de nisipuri
spărgându-se în mii de stele
eu îmi apun corpul
în brațele iubitei mele.
se face noapte afară,
noapte pe dinauntru
tot nisipul din clepsidra lui azi
s-a scurs în partea de jos a fotografiei
amestecându-se cu nispul de ieri.
câteva urme în nisip duc
spre mai încolo.
o lumină caldă îmbracă totul,
oameni, urme, dune, soare, stele
de parcă ar adia un vânticel portocaliu.
dormi ca o valiză plină cu haine curate –
fuste, pulovere, cămăși, impecabil pliate
în fiecare noapte pleci într-o călătorie
noaptea asta oare, unde-o să mai fie?
ești frumoasă ca o după amiază de vineri
miroși a liniște, prin piele îți ies aburi
de om cald, gătit în casă.
îmi umplu nările cu aerul pe care îl respiri
și mi se face foame de tine.
mă voi hrăni din tine până seara tărziu
apoi mă voi așeza
lângă ce-a mai ramas din tine, pe masă
și vom lăsa definitiv copiii singuri acasă
La drum lung, în serile geroase,
când mergi la mare sau ești singur la birou,
de fapt nu ești singur dacă iubești.
Ai lânga tine, pe umăr sau ghemuit în suflet
acest animăluț de companie care este iubirea.
Îi poți striga cum vrei
Miedor
Tepup
Zidezi,
el o să-ți răspundă când îl strigi
și, bine dresat cum e, o să-ți pună în
mână un telefon cu numărul persoanei iubite
deja apelat.
de fiecare dată când ne sărutam
am sentimentul că se întâmplă
un foc de artificii
pe care noi din păcate îl ratăm
pentru că tocmai ne sărutăm