Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă

Ne plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

Comentarii

intr-o zi, am trecut pe langa tabloul cu tine.
intr-adevar, stateai cu spatele, prin urmare
nu aveai cum sa nu atragi atentia
intr-o galerie in care majoritatea lucrarilor
respectau un anumit tipar.
din curiozitate, am inceput sa-mi plimb degetele
prin panza ta; azi un pic, maine un pic si tot asa
pana cand te-am zgandarit (cred)
fiindca te-ai intors cu fata la mine si taios
mi-ai spus ca esti intuneric; am zambit,
macar reusisem sa te intorc.
am continuat sa vin sa te privesc; de la o zi la alta
ochiul meu stang incepea sa-ti adune culoarea
in broboane sarate
pe cand cel drept se inunda cu lumina
pe care o imprastiai in jur.
……………………………………………………………………..
intr-o zi, m-ai privit si tu,
ai schitat o urma de zambet
si mi-ai spus ca iti plac ochii mei.
nici nu stii cat de fericita ai reusit sa ma faci,
inseamna ca l-ai vazut si pe cel drept.

Noi doi ştim marile secrete
ascunse-n ramele picturilor perfecte,
tablouri îndeaproape studiate,
râvnite, admirate, chiar furate.
Mona Lisa misterios zâmbea
pentru că pe amândoi ne cunoştea,
ne-a surprins sărutându-se într-o grădină,
nu mai văzuse niciodată o iubire aşa senină.
Edvard Munch, vai! a pictat un trecător
ce se plimba pe faleză încetişor,
ne-a văzut cum ne-am aruncat împreună în mare,
în seara când seninătatea noastră devenise disperare
şi nu mai putut decât să ţipe
în timp ce valurile ne deveneau morminte.
Astăzi, în plină artă contemporană,
numim tablou o pânză albă, goală,
trec spectatorii pe lângă noi şi se întreabă
ce pictură mai e şi asta, aşa seacă.
Numai noi ştim că în acel nimic de fapt
cu tuşe de neputinţă totul am pictat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *