El era campionul universului la mers pe jos.
Ea era o tânără speranţă la aruncarea sinelui către înalt;
s-au întâlnit la unul dintre antrenamentele ei
de traversare a străzii către necunoscut.
Ea s-a împiedicat şi a început să cadă;
au băut ceva, s-au privit în ochi,
ea continua să cadă.
Când a încetat să cadă, era deja în braţele lui.
Au început să se antreneze împreună.
El îşi sincroniza în fiecare zi paşii cu nebunia ei.
Ea se arunca puţin câte puţin
mai înalt, până i-a ajuns în suflet.
S-au antrenat o vreme împreună,
pe ea o dureau coapsele de la sărit
iar pe el – buzele de atâta vorbit.
Dar au continuat să se antreneze.
Cu râvnă, cu spor,
cu lacrimi, cu dor.
Într-o zi, ea a sărit atât de sus
încât nu a mai căzut înapoi.
El a continuat să meargă pe jos,
câştigând numeroase campionate de mers pe jos
spre niciunde.
Etichetă: “lovez”
Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
14 comentarii
iubito, pe de o parte
sîntem departe
pe de altă parte
să ştii că ne desparte
doar un vânt
un vânt care bate de la tine
la mine sau de la mine
la tine
în funcţie de cine
oftează mai tare
tu cazi
în timp ce cazi, te uiţi la tine
cum cazi şi spui cad
o spui frumos, în cădere
numărând secundele rămase
până când n-o să mai cazi
tu cazi, cum doar patinatoarele
ştiu să cadă, lovindu-se de gheaţa
care le-a aruncat acolo, sus
cazi, şi în cădere te gândeşti cad;
eşti atât de fascinată de faptul că tu cazi
încât uiţi faptul că nu se cade să cazi
cazi fără nicio grijă,
cazi cu zâmbetul pe buze,
cazi în jos şi asta pare să te amuze
dar ştii că sînt suficiente două cuvinte
de-ale mele, ca să te întorci în aer
cu picioarele în sus, mâinile arcuite spre pământ
şi să nu mai cazi, ci să zbori
tu zbori
în timp ce zbori, te uiţi la tine
cum zbori şi spui zbor
o spui frumos, în cadere
scaunul tău are patru picioare
e un scaun mic, eu îţi dau de mâncare
mă priveşti atât de atentă, dar nu mă vezi
de crezut însă, înghiţi cu poftă ce-ţi dau să crezi
scaunul tău, să ştii, a rămas cu trei picioare
te jucai în weekend cu văr’tu mai mare
de-a doctorul, cel puţin aşa mi-ai zis
şi din joacă, nu ştiu cum, un picior i-aţi ucis
scaunul are acum doar două picioare
e un scaun trist, aproape că doare
ai plecat de ceva vreme la facultate
da, cred că o să-l mut în camera din spate
scaunul are acum un singur picior,
eu am împlinit vârsta aia de îmi e dor
e un scaun de bar, pe care doar te-ai urcat
şi, ce să vezi, tipeso, ai şi agăţat un băiat
scaunul tău nu mai are picioare
e un prosop, pe care, întinsă la soare
un el, acelaşi, sau poate unul mai curajos
ascultă vrăjit tot ce te-am învăţat mai frumos
într-o zi vei fi atât de înaltă că n-o să mai vrei să zbori/ o să fie atât de firesc să umbli cu capul în nori/ vei fi prima care află că-s zori/ şi îţi vei prinde în păr, în loc de agrafe, cocori/
am crezut că mi te potriveşti mai bine
decât rochia pe care o aveam pe mine
în ziua când marele păcat
de a ne întâlni – s-a întâmplat
bărbaţii trec, sufletul meu
rămâne singur mereu
în ziua când nu vor mai fi alţi bărbaţi
mă voi întoarce la tine
aşteaptă-mă, o să fie bine
am crezut că ştiu exact ce e amorul
dar n-am făcut decât să îl confund
pe cel de-acum cu următorul
cad de sus iubirile, se sinucid discret
spărgându-şi capul de concret
tot ce mi-a mai rămas mie să sper
e că iubirea noastră nu a locuit la parter
am crezut ca fericirea durează cât îmi zâmbeşti
dar acum am înţeles că
abia incepe de când nu mai eşti
eu nu ştiu mult sau puţin
ştiu tot
eu nu poate sau mai vedem
eu pot
până la tine nu urc sau cobor
ci merg
secundele trecute nu le uit, nu le memorez
ci le şterg
eu nu chem, nici nu strig;
eu aştept
nu pe spate, nu în fotoliu,
ci drept
eu nu văd sau aud
eu ştiu
dar oare te iubesc sau nu?
hm… ce hazliu.
de ce nu vii, de ce nu vii
să facem repede patru copii
de ce nu vii, de ce nu vii
să-ţi suflu în ureche ce nu ştii
de ce nu vii, de ce nu vii
să ne iubim în feluri mii
de ce nu vii, de ce nu vii
să ne diluam în varii aporii
de ce nu vii, de ce nu vii
să facem munţii-dealuri, şi apoi câmpii
de ce nu vii, de ce nu vii
de ce nu vii, prea bine ştiu, vai-vai
nu vii de frică c-o să vrei să stai
se iau doi ochi
de dimensiuni medii
şi proprietăţi normale;
se toarnă în ei baza
fericirii mele – zâmbetele tale;
apoi se adaugă acidul
distanţei dintre noi;
rezultă bineînţeles sare şi apă
în ambii ochi, sub fiecare pleoapă
când te-am văzut prima oară
aveai părul prins într-o doară
zâmbeai
când te-am revăzut, mai apoi
părul desfăcut îți mângâia umerii goi
prima oara, hmmm, când te-am aruncat către stele
față de tine, ele erau doar puțin mai grele
gemeai
a doua oară, abia am reușit să te cobor
din al nouălea cer, pe covor
prima oară, oh, prima oară
era o jumatate de lună afară
traversai
peste înc-o jumatate de lună, venit-ai iar
maree sărată ce-mi umple țărmul de har
în prima dată când te-am avut
mi-ai zis numele în felul tău mut
erai moale
a doua oară mi l-ai repetat întruna
până l-a învățat pe de rost, de pe cer, luna.
iei tot ce ţi se întâmplă
şi îl duci la tâmplă
iei sclipirile mele stelare
îmi iei din piele şi apă şi sare
şi ochii mi-i iei şi mi-i dori
aruncându-i în lumina din zori
iei din mine tot ce ţii minte
şi-l striveşti între patru cuvinte
iei privirile mele alunecate în gol
îmi iei picioarele adânc înfipte în sol
şi buzele mi le iei şi le faci
ale corpului tău habotnici ortaci
iei alene tot ce va fi
şi-l faci o poveste pentru copii
iei balaurii, demonii mei
îi iei şi-i prefaci în idei
pui în palmă golu-mi rotund din stomac
şi-l modelezi în versul pe care-o sa-l fac
iubirea ta miroase a rufe proaspăt spălate,
a foaie de carte cu pagini imaculate;
iubirea ta are gust de dulceaţă de trandafiri
şi de foarte, foarte puţine alte iubiri
cuptorul pulpelor tale e aproape neutilizat
în a coace pâinea palmelor vreunui bărbat,
buzele tale învaţă acum să citească, să scrie
poate vor debuta pe corpu-mi cu prima lor poezie
sânii tai necântariţi încă în prea multe palme
grei şi tăcuţi îşi sprijină-n piept moliciunile calme
ochii tăi de ţigancă aleargă atât de frumos
deşi, doar ce-au descoperit mersul pe jos
sa imi inmoi tamplele intre umerii tăi imi vine
si sa te aud vorbind – o faci mai frumos decat mine
nu te iubesc
decât joile
nu te mângâi eu
te mângâie ploile
nu te mai vreau
decât goală
nu pot să cred
ca eşti normală
nu mă exciţi
cu privirea
nu cred că ştii
ce-i fericirea
nu ştiu cine eşti
decât dacă
pe nuul din mine
îl faci să tacă
tipele se îmbracă subţire, tu – gros
ele au ce nu ai tu – glasul mieros
ai putea să fii, să zicem o actriţă
tu insişti să mai rămâi o vreme fetiţă
deşi eu îţi spun şi tu înţelegi lucruri pe care
cu greu le poate înţelege chiar un om mare
urechile tale ştiu chestii pe care vrei
să nu le spună vreodată unor cercei
prietenii îmi fac fel şi fel de cadouri, tu – nu
singurul cadou pe care l-am primit de la tine eşti tu
oamenii cred că e normal să faci lucruri normale
tu mă mângâi prin păr doar ca să-ţi spun lucruri banale
mâna mea dreaptă îmi face cafeaua atât de bună
tot ea îmi ţine umbrela pe timp de furtună
mâna mea dreaptă stă mereu în dreapta mea la masă
mă insoţeşte umilă, atentă, pe stradă, prin casă
mana mea dreaptă e bună la toate
uit-o, stă atât de frumos la soare, pe spate
mâna mea dreaptă chiar e mâna mea dreaptă
hotărâtă acum spre sânul tau se îndreaptă
am trimis-o personal să-ţi spună
că pe cerul senin se scaldă o lună
ne întâlnim goi amândoi, în câmp
în zare, vezi? copacul cel tâmp
cu braţele-i întinse către cer
aşteaptă ploaia fără pic de fler
e soare; jenate, florile de mac
îşi pleacă capul să te-mbrac
în mângâieri nepricepute
cu degetele mele mute
ai ochii-nchişi, pulpele moi
le-ncolăceşti pe mine, ba pe noi
picioarele mele se înfig în pământ
îţi pun buzele pe ale mele şi cânt
ce soare e şi ce-am mai vrea să fugim
la umbra acelui copac să ne amăgim
dar picioarele mele au prins deja rădăcini,
tu eşti una dintre multele mele tulpini
ai frunze pe umeri, sevă prin coapse
înveţi să faci fotosinteză-n sinapse
sîntem un copac tâmp, cu braţele către cer
aşteptând ploaia fără pic de fler.
mă obsedează totuși gândul
că la-nceput n-a fost cuvântul
ci mângaierile sau vreun sărut fierbinte –
în ele poți să pui o mie de cuvinte
of, acest gând care mă obsedează
apare-ntotdeauna la amiază:
mi te imaginez când, ghemuindu-te la soare
ești gâdilată de o rază; te gândești la mine oare?
mă obsedează totuși gândul
că imposibilul și iminența fac cu rândul
într-un prestabilit roman cu foi veline
pe care îl tot umplu cu gândurile despre tine
mă obsedează totuși gândul
și sper să îl exorcizez zicându-l
că aș putea să trec, chiar azi, pe lângă tine
și să te privesc nepăsător, ca și cum ai fi oricine
imaginează-ţi iubirea
ca pe o mică şaretă facută dintr-un material
extrem de uşor, să zicem, speranţă,
trasă de doi fluturi;
când unul dintre fluturi – el, să zicem,
trage un pic mai încet la şaretă, tu
începi să te simţi încet-încet
(pentru că şareta e foarte uşoară)
obosită; pe distanţe lungi se poate ajunge
într-adevăr, la extenuare.
Dar noi, ăştia care tragem la şaretă din plăcere,
nu obişnuim să ne plângem
când şareta e un pic mai grea, nu?
chiar şi dac-o tragem la deal.
Pentru că ştim că dacă noi tragem
în ritmul nostru, maximul
de rău care se poate întâmpla
e ca celălalt fluture să se împiedice
şi să renunţe. Iar noi rămânem singuri
şi oh! atât de liberi trăgând
după noi o şaretă facută dintr-un material
atât de uşor, să-i zicem, speranţă.
când te-am văzut, am rămas pesemne cu gura căscată
şi am înghiţit un fluture
de noapte;
acum, de fiecare dată când apari
se aprinde în mine o lumină care
îl agită teribil şi începe să se izbească de pereţii de mobilele de podeaua de geamurile interiorului meu
flup-flup, flup-flup, inima îmi bate mai tare
tu îmi spui că oricum n-are cum să trăiască
prea mult, e un fluture efemer
dar ce e mai efemer,
o viaţă de fluture?
o viaţă de om?
sînt bolnav
toată fiinţa mă doare
ochii tăi mă înjunghie de mă ia cu ameţeală,
cu acele priviri, acele priviri care îmi cer socoteală
pleoapele tale, jaluzele bătrâne atât de uzate
hârâie, scârţâie, mă zgârie când cad, când sînt ridicate
ma dor foarte tare mâinile tale, mâinile tale frumoase
care acum frământă alte aluaturi din carne şi oase
mi se pun cârcei în pulpele tale însorite
care acum urcă alţi munţi, încolăcesc alte ispite
pielea ta maron mi se usucă şi crapă
închis în tine, bâjbâi după o trapă
fost-a o vreme când nu erai fiinţa mea
fost-a o vreme când nu erai
oare cum eram
când nu erai