ochii ei erau atât și atât de verzi/ că bleumarin să fii și tot puteai în ei să te pierzi//
Etichetă: “lovez”
Am găsit 495 poezii cu această etichetă.
4 comentarii
auzi, iubito?
crezi că noi am început să fim obsedați de noi?
observ că nu mai facem chestii noi,
doar stăm încontinuu și ne gândim la noi
ne uităm la noi, ne atingem între noi
ne facem planuri cu noi; nopțile ne visăm doar pe noi
apoi urmeaza noi zile în care vorbim între noi;
mâncăm doar ce gătim noi,
respirăm doar aerul care e între noi,
în curând o să înlocuim toate cuvintele
din dicționar cu noi;
noi noi noi? o să mă întrebi
noi noi, noi, nooooi, o să-ți răspund.
Crezi că noi poate fi o problemă
a relației dintre noi? adică, totuși,
o fi prea mult noi în relația dintre noi?
Deși, sincer, eu și când n-oi mai fi
tot la noi m-aș gândi.
dacă m-ar plăti cineva
să mă gândesc la tine
aș fi deja milionar;
am fi amândoi milionari
pe o insulă cu nume
greu de pronunțat;
am sta leneși la soare,
cu ochii închiși
continuând să ne gândim
unul la altul, atât de frumoși,
că pielea noastră ar obosi
de la atâtea priviri,
atât de îndrăgostiți că iubirea dintre noi
ar ajunge în prime time la știri,
imaginează-ți titlurile:
S-au îmbogățit iubindu-se
Banii curg, iubirea rămâne
S-a dat Jackpotul Iubirii;
iar noi o să pozăm goi, cu spatele
pentru revistele care vând
secretul fericirii cu 9,99 lei.
să lăsăm să se întâmple pe nevăzute
celelalte lucruri, cele multe, alea mute
îndrăgostirea se întamplă cu ochii larg deschiși,
nefiind altceva decât un sărut pasional între iriși
nu mai sînt disponibil la zâmbete
la flirturi și la împărțit sâmbete
nu parcă, ci sigur mă simt un pic mai înalt
umerii, șoldurile, intențiile-s trase-n bazalt
ochii nu mai caută, deja au găsit –
o iubită mi-a căzut în brațe și s-a pus pe iubit
mi se pare că transpir mai puțin
pot privi detașat până și perfidul suspin
care sapă în oameni încet-încet
umplându-le mințile cu negru concret
pot să-l privesc, și să dorm linișit
până la urmă e doar un aer expirat puțin diferit
i-haaaaaa, doamne, cum îți flutură timpul prin păr
când gonim noi nebunește prin dreptul stălpilor de adevăr
nu te opri, nu te opriiiii, îmi răcnești într-o ureche
iar eu nu mă opresc, că-s apucat de streche;
mă muști de ceafă cu dinții tăi din porțelan
mă gâdili pe sub haine, mă pipăi grosolan
unde mergem, unde mergem, ar trebui să știu cumva
dar tu atât aștepți ca să dispari – să te întreb ceva
9.
sînt singură.
doar eu și motanul.
mă uit la un perete
pe care e o crăpătură;
mai vorbesc cu ea, ca între fete
de una, de alta; și știi ce? seamănă
cu un grafic al dragostei noastre; crește mereu;
serile, după ce ne iubim, mai crește un pic;
poate și din cauză că avem patul lângă perete;
deunăzi, mi-a zis că ea a găsit sensul vieții ei –
cică e spre pervaz; eu înca mă mai gândesc,
deși îmi place pervazul;
câteodată, când îi povestesc de tine
și de cât de frumos ești și că cine știe,
poate mă părăsești, intru într-un fel de agonie.
ea îmi tot dă cu pervazul și eu cu agonia.
Cred că te iubesc, undeva,
între agonie și pervaz.
uriașule cu aer nevinovat, de copil
nu te mai camufla, te rog, e steril
știm cu toții de fapt cine ești –
o mică prințesă pentru care nu s-au inventat încă povești
ești un câmp nesfarșit de liniște și pace
presărat pe alocuri cu flori de vino-ncoace
ești oh, da, un minuscul sâmbure de adevăr
din fructul pasiunii cunoscut sub numele de măr
o frunză propulsată de propriul ei curent de aer
cu care, sincer, vânt de-aș fi n-aș vrea să mă-ncaier
luptătorule în marea luptă de a fi
cu nopțile dar mai ales cu fiecare zi
cautătorule de aur nedescoperit
de fapt, zăcământul e în tine, o să fii uimit
n-ai mai fost văzută udând florile
sânii tăi nu s-au mai mângâiat cu zorile
tu, mamă a răniților, n-ai mai ieșit să-i pansezi pe eroi
iar doamna avram zice ca n-ai mai fost nici la ghena de gunoi
privighetori îți cântă-n geam, dar tu nu-l mai deschizi
muncitorii de pe șantier zadarnic pândesc trotuarul, cupizi
unde ești, alo, hei, uuuu, unde ești, unde ești
vuiesc firele de iarbă pe care puteai să pășești
posibilele cuvinte pe care puteai să le zici
cu timpul se fac din ce în ce mai mici
dacă erai cometa care trebuia să lovească pământul
am fi fost cu toții fericiți, îți dau cuvântul
dar nu ești; și n-ai mai fost văzută nici măcar pe balcon
sau pe net, sau la o țigară; nu răspunzi la telefon.
Ce s-a întâmplat și unde ești, știu prea bine
dar crezi că merită să te închizi în halul ăsta în tine?
te iubesc câtă culoare încape într-un oval/ desenat de un copil cu un chef de mâzgălit colosal//
pe tot ce pui mâna ta fermecată
transformi în tristețe, puf! dintr-o dată
ai dormit în tricoul meu cu spiderman
și acum mi se pare cel mai trist specimen
ai băut doua guri de cafea dintr-o cană
acum când mă uit la ea îmi vine să-i dau de pomană
ai pus mâna pe telecomanda de la televizor
iar acum mai are pe ea trei butoane: D.O.R.
ai atins, observ, și robinetul din baie
că acum în loc de apă caldă curg zoaie
pe mine m-ai atins și uite ce trist sînt
singura rimă care-mi vine în cap e mormânt
și ce e mai rău – le-am observat
pe toate, după ce ai plecat
dă-ți la o parte masca
din spatele măștii pe care o porți
pentru ceilalți pământeni
și spune-mi cum ești tu, de fapt;
vreau să te cunosc,
am de verificat mii de ipoteze cu tine –
dacă cearcănele de sub ochi se regăsesc
în felul în care dai din umeri,
dacă miști buzele și degetele
pe aceeași muzică interioară,
am mii de ipoteze de verificat cu tine;
desfă-ți părul
și zi-mi adevărul
strânge-mă între coapse
mângâie-mă pe sinapse
fă-mi respirație gură la gură
umple-mi plămânii cu dezinvoltură
spune-mi de ce te cheamă cum te cheamă
de ce din ochi îți curge când și când o zeamă,
unde încep și unde se termină degetele tale
și cum de seamănă atât de bine cu niște pistoale
sarută-mă și taci, mi-a spus.
Atât. Niciun cuvânt în plus.
așază-mi părul înapoi pe piele
pielea pe carne și carnea pe oase;
pune-mi oasele la loc în matca lor scheletică,
ia-mi scheletul și fixează-mi-l te rog, de ființă.
Apoi prinde-mi ființa de mine.
Și dacă tot ai intrat atât de departe
în mine, uită te rog o agrafă, un bisturiu,
o speranță, ceva în adâncurile mele, ca să mai trebuiască
să faci operația asta și mâine –
îmi place atât de mult felul în care
îmi atingi părul.
m-am îndrăgostit nu de tine ci de vârsta ta
pe care le-o spui tuturor ca pe un fel de mâncare comun,
le zici cartofi prăjiți, iar ei te privesc cu poftă
m-am îndrăgostit nu de tine ci de pistruii tăi
scuză-mă, dar nici n-am apucat să văd cum arăți
și cine ești tu, cea din spatele lor
m-a luat valul și ți-am zis tot felul de dulcegării
dar, de fapt, îmi plăcea cum îl spuneai pe r; pe p, mă rog,
cam toate literele; n-am fost atent la ce cuvinte ziceai
vaaai, dar cum se poate ca o tipă atât de filiformă
ca tine să conțină atâtea preconcepții? mie mi-a plăcut
doar faptul că poți păși fără să sperii fluturii
am fost complet vrăjit de părul tău atât de creț,
de felul în care mâinile mele devin prizonierele
lui în doar o secundă, dar, scuză-mă, tu… cine ești?
cred că pe atunci când omul nu era încă om
dar începea să fie,
a început să zică mai degrabă a, sau e,
sau u. cuvintele pe vremea aia cred că arătau așa –
auoeie, iaouo, ouai, le auzi?
însemnând, să zicem, apă, mâncare și iubire.
apoi, oamenii au început să aibă nevoie de
mai mult decât apă, mâncare și iubire
așa că au început să dubleze vocalele
formând cuvinte noi, din ce in ce mai complexe –
aaaiiiooaua, eeeoooaaiia, uuaeeiuuuueeooiaaaaau,
nu încercați asta acasă;
să zicem că însemnau roată, bronz și, mă rog,
ultimul era o înjurătură specifică – arză-te-ar focul ca pe fier.
apoi, oamenii au început să aibă nevoie
de mai mult
de și mai mult,
așa că și-au dat seama că fără consoane nu putem trai
la fel cum fără iubire nu putem trăi.
Pe de altă parte, să nu uităm nicicând – vocalele au fost acolo de la început;
așa că, în semn de respect pentru acest extraordinar echilibru,
au pus în te iubesc câte vocale, atâtea consoane
toarnă-mi câteva cuvinte frumoase/ să mă spăl cu ele pe faţă/ cum toarnă văzduhul cu rouă/ ca
să știm că e dimineață//
În fiecare zi, pantofii mei
parcă au pielea un pic mai ridată,
iar culoarea părului tau e puțin
mai puțin roșcată.
Cu fiecare cuvânt pe care îl scriu
creionul mi-e mai tocit.
De fiecare dată când spun un cuvânt frumos,
el se uzează un pic.
Cele mai frumoase cuvinte.
Cele mai frumoase cuvinte.
Cele mai frumoase cuvinte, hai sa le păstram în
locul cel mai cuminte –
în vitrinele sufletelor noastre,
cum țineau părinții noștri bibelourile.
să ne mulțumim cu faptul că le putem vedea
le putem atinge, le putem mirosi. Le putem gândi și răs-gândi.
Să știm că le putem
sparge oricând din greșeală sau cu bună intenție.
Hai să fim fericiți că cele mai frumoase cuvinte
sînt acolo, dar să nu le spunem în cuvinte.
nu mi-ar fi teamă sa dorm în acelaşi pat
c-o profă de română care crede că-s un agramat
pot sta cu ochii închişi în faţa unui cuţitar
care să mă contureze în detaliu în scândura de-arţar
aş călări o unicoarnă beată pe o muchie de cuţit
orice aş face, legat la ochi, numai tu să mă fi iubit
cât face armăsarul fara necheazat?
dar fluierul făra cântat
sau un steag fără culori
cât e ploaia minus nori
cât fac mov minus albastru
sau barba fără de sihastru
cât e barza fără cioc
dar socata fără soc
cât i-o stea fără lucire
o mireasă minus mire,
sânul fără de pistrui
umblatul minus hai-hui?
vrei să ştii, nu spune nu
ei, bine, fac cât eu fără tu.
nimic de văzut în spatele curcubeului
degeaba aurore boreale
futil apusul, nimic notabil
în anunţata sinucidere a soarelui în mare
plat albastrul,
mic şi neinteresant astrul,
fără de folos scoica ce ascunde perla
zgomotoasă scurgere a naturii, niagara,
oribil anotimp – vara,
epidemică lumina dimineţilor,
şi acum mă ustura ochii;
superfluă bătaia de aripă a fluturelui
(nu s-o putea oare târî cu mai multă discreţie?)
libidinoasă de-a dreptul unduirea peştelui sub ape
vomitivă painea caldă, aburindă
când nu iubeşti