mai întâi a fost vocala

cred că pe atunci când omul nu era încă om
dar începea să fie,
a început să zică mai degrabă a, sau e,
sau u. cuvintele pe vremea aia cred că arătau așa –
auoeie, iaouo, ouai, le auzi?
însemnând, să zicem, apă, mâncare și iubire.
apoi, oamenii au început să aibă nevoie de
mai mult decât apă, mâncare și iubire
așa că au început să dubleze vocalele
formând cuvinte noi, din ce in ce mai complexe –
aaaiiiooaua, eeeoooaaiia, uuaeeiuuuueeooiaaaaau,
nu încercați asta acasă;
să zicem că însemnau roată, bronz și, mă rog,
ultimul era o înjurătură specifică – arză-te-ar focul ca pe fier.
apoi, oamenii au început să aibă nevoie
de mai mult
de și mai mult,
așa că și-au dat seama că fără consoane nu putem trai
la fel cum fără iubire nu putem trăi.
Pe de altă parte, să nu uităm nicicând – vocalele au fost acolo de la început;
așa că, în semn de respect pentru acest extraordinar echilibru,
au pus în te iubesc câte vocale, atâtea consoane