când trece ploaia
când se duc trecătorii
se duce şi curcubeul
pe care au plecat în treaba lor
când copiii lor – suflete ude, atinse de
reumatism sentimental –
îmbătrânesc
şi se duc, atunci te ia cu frig
cu sinceritate
cu amintiri
cu uşi scârţâite,
pe tine – adăpostul lor
vreme de-o ploaie
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
3 comentarii
şosetele flauşate îşi scutură puful,
intră la apă şi se-ascund pe sub preş,
cireşii strănuta flori cu tot năduful
alergici la polenul florilor de cireş
decolteul ei se măreşte proporţional
cu cotele apelor dunării la zimnicea,
ghiocelul are creştetul tumefiat total
ca să nu mai zic de de toporaş, de lalea
de fapt, cu toţii suntem puţin tumefiaţi,
în oglinzi ne pipăim zonele intime speriaţi
ştiind că soarele abia aşteaptă sa ne dea
în curând, lovitura de graţie cea mai cea.
să-ţi iei un animal de companie
e un gest atât de unilateral,
că mi s-ar părea de omenie
să ne imaginăm ceva reparator moral
cărui animal plăcea-i-ar oare
de ifosele şi de nervii dumitale?
să fie un piton, un pechinez cu capul foarte mic
un arici de mare sau papagalul moale şi peltic?
dacă animalele ar alege, şi nu oamenii pe ele
cred că multe-ar prefera să rămână singurele;
dacă am avea mâini în loc de mâini
şi pleoape în loc de pleoape
poate n-am mai fi aşa câini
hămesiţi, cu uitături mioape
gata să îngroape osul, scuze Osul
adânc în pământul plin de impurităţi
din care pe vremuri bărbosul
ne-a creat dintr-o toană pe toţi
aşa, când tipul va avea iar chef să se joace cu lut
va manufactura o specie la fel de impură,
la fel de plină de exuvii spirituale şi de anacolut,
va fi generaţia născută cu osul în gură.
am un gând care nu mă lasă să gândesc
sfrrr sfrrr, uite-aşa-mi face prin cap
ca scaiul de oaia netoată, aşa de firesc
s-a lipit şi nu mai pot să mai scap
de când eram copil mi se trage –
în seara dinainte de a pleca în tabără
maică-mea trebuia să mă roage
să adorm, of ce măsură nepopulară
aşa sînt acu, aparent lucid şi seren
dar pe dinăuntru nu am repaos
îmi tot fac bagajele-n cap – ce antren
ca mâine în zori plec tocmai în laos.
îmi scârţâie oasele – acest parchet al corpului
pe care stau toate cele –
şi comoda ticsită cu amintiri şi alte mărunţişuri
şi covorul de carne
pe care se culcuşesc mângâierile
şi lampa care funcţionează cu gânduri
îmi fluctuează gândurile – acest curent electric al eului
care alimentează şi frigiderul plin
cu hrană spirituală
şi computerul personal în care mă loghez cu
numele meu şi parola *******, ca să fiu eu
şi reşoul care se încinge pe fond nervos
mi se împiedică nervii – aceşti dansatori ai minţii
resposabili cu entertainment-ul zilnic –
sînt din ce în ce mai des invitat la carnavalul lor dement
în care toata lumea e îmbracata doar în axoni şi dendrite
(of! câtă lipsă de imaginaţie)
şi fac trafic de informaţie, dar nimeni n-o consumă
cum trec secundele, se duc încolonate
în faţă o secundă şi o secundă-n spate,
soldaţi cuminţi-cuminţi, spălaţi pe creier
furnici total lipsite de spirit aventurier
prin ziduri trec, peste flamingi şi greieri
prin hidrocentrale, prin astăzi şi prin ieri;
călcat-au în picioare genele maicii tereza
cu încălţările care i-au netezit lui elvis freza;
se duc secundele, se duc neobosite
până ajung într-o câmpie unde se opresc;
acolo se-nfig în pământ şi rămân ţintuite –
cultura muta de levanţici ce nu mai cresc
de-acolo, spune-se, îţi poţi culege
un sărut uzat, o şleampătă fărădelege,
o geană pe un sân, picoteli iepureşti,
depinde ce ai chef să-ţi aminteşti.
cineva colecţionează de zor zâmbete
altcineva – păr pubian de urs polar
altu-ncercuieşte-n marker roşu sâmbete
sau strange verbe la persoana-ntâia, singular
mai sunt cei ce-şi păstrează în formolul minţii
cuvinţelele dulcege – alea de gâdila şi sfinţii,
şi ceilalţi care-si numără ntz ntz, dimpotrivă
nopţile fără vise, pline de excese şi derivă
văzut-am largi colecţii de păpuşi dansante,
una de iepuri aşa mici că trăiau într-un muşuroi
şi o colecţie de gesturi mici, discrete şi galante
dar şi-una tare de figurine plăsticoase, cu anti-eroi;
colectii mii există, şi colecţii de colecţii sunt, pesemne,
io n-am niciuna, dracu’ ştie ce-o putea să-nsemne.
sfinte sisoe
dacă-mi dai voie
am să încep
(deşi nu pricep)
c-o constatare:
de ce în mare
mă rog frumos
aşa de jos
nu s-a coborât
atât şi atât
cât de sus s-a urcat
pe-al planetei uscat?
spune-mi, te rog
de ce despre lună
una şi bună
s-a tot vorbit
dar despre, să zic,
(că mă şi oftic)
a marianelor groapă,
oglindirea din apă
a unui uscat
aşa de bogat
în înălţimi
de ce nu vorbim?
tare nervos
şi de ură ros
semnez, neptun
un zeu ne bun.
aşa aş vrea sa mă-ntind pe spate
pe spate întins, să am sub coate,
coate bătute, cu miros de pământ
pământ pe bune, nu doar un cuvânt
cuvânt rotund, proaspăt rostit
rostit în şoaptă, aburind a simţit
simţit aievea, fără tăgadă
tăgadă fake, cu miros de pomadă
pomada lui tata, cu miros abundent
abundenţa ălui ascuns sentiment
sentimentul exact că-nainte de toate
toate se-ntamplă, dar nu sigur, ci poate
am văzut aseară un om
care scotea porumbei pe gură
în continuu scotea porumbei pe gură
porumbeii umpleau văzduhul
camerei
şi se spărgeau lovindu-se de aer
de ziduri
de colţul noptierei
de duşumea
unul de altul
ca nişte baloane de săpun;
şi făceau porumbeii ăştia un zgomot
aşa de intens şi de imperceptibil
ca un stadion plin de lăcuste
tăcute
nemişcate
şi atente
şi erau porumbei mândri jucători
şi înfumuraţi guşaţi
şi erau şi porumbei voinici voiajori
obişnuiţi cu munca grea
şi extravaganţi toboşari
şi toţi erau hâzi
şi plini de cicatrici –
un ochi lipsa, o aripă ciungă
un picior fracturat
şi toţi porumbeii
ăştia se spărgeau
ca nişte baloane de săpun
de zid
de colţul noptierei
de duşumea
şi unul de altul
în continuu
m-am hotărât să trăiesc toate
clipele astea ce-mi ciocăne-n irişi
dar clipa în care clipesc nu poate
fi trăită decât cu ochii închişi
aşa că e normal să mă sperii –
dacă în clipa în care clipesc
în faţa mea zburând rinocerii
de fluturi neghiobi se ciocnesc?
dacă în timp ce pleoapele mi se ating
toţi urşii polari gay din lume îmi defilează
pe sub nas, lubrici, dansând în g-string
străjuiţi de morsele din cordonul de pază?
aşa că iubito, asta e, n-avem ce face
indiferent de explozii solare şi de anotimp
că tai ceapă, strănuţi sau te legeni pe toace
va trebui să clipim în etern contratimp.
nu că vreau
dar mă ridic
nu espresso
dar ibric
nu că zahăr
dar lăptic
nu croissant
dar măcinic
nu căruţă
dar un dric
nu că prieten
dar amic
nu că-s trist,
dar nostalgic
nu eşarfă
dar batic
nu bumbac
dar borangic
nu-s nervos
dar mă oftic
după viaţă
nu-i nimic
nu că spun
da’ vreau să zic
mi-am luat un ceas frumos,
biologic; tipul e conştiincios –
are o abatere de maxim două respiraţii
şi merge pe bază de trăiri şi senzaţii
mi l-am pus pe un perete al sufletului
aşa de sus, încât să nu-mi vină să mă sui
să-l opresc când mă trezeşte dimineaţă
montajul a fost gratuit şi are garanţie pe viaţă
când mi-e foame e prânz
când mi-e iubire e mânz
când mi-e dor e nor alburiu
când plec la birou mereu e târziu
când copilul care eram îşi flutură eşarfa
el îmi indică zgaibe-n genunchi şi sinus de alfa
când mi-e plictis e un greiere surd
libelulă drogată când îmi vine să zburd
când mi-e frică e colibri
şi e vânt când e sa fie ce-o fi
tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac tic-tac
îmi spune exact cât sint şi ce fac.
uneori eşti abundent rujată pe feţişoara-ţi dolofană
şi te mişti aşa de greu tu, antipatică cucoană;
alteori eşti zveltă şi neînfricată amazoană
care vine să salveze lumea de lenea cotidiană
ai pletele încâlcite, pline de alge şi nisip
şi miroşi a zmeură, a verde şi a cip-cirip
coapsele-ţi sunt pline de vânătăi solare,
umbli-n şalul ăla albăstrui, croit dintr-o boare;
eşti plină de mâini pe fundu-ţi planturos
căci tu-l laşi să te atingă chiar şi pe ăl mai puturos
te duci cu oricine – CEOs, laboranţi, vidanjori, mineri
dar tot nu mă pot abţine să te vreau, iubita mea Vineri
ca fluture în schimb
e simplu –
dacă eşti de zi, te îmbraci
mai voalat, ca de zi,
dacă eşti de noapte
îţi iei pe tine ceva
mai grosuţ, cu sclipici,
ca de noapte
şi fluturi
când sătul de priveliştea de-afară
trag jaluzelele-ntr-o zi de vară
rămân mereu cu aceeaşi întrebare
de ce nu-s ele frumos desenate, oare?
de ce n-or fi pe ele brusli sau tarzan,
de ce-or arăta ele mai trist ca un tavan?
dacă tot sînt frustrat că nu mai văd afară
de ce să pun în loc o stinghie murdară?
de astă constatare aprig enervat
pe dosul pleoapelor mi-am tatuat
o insulă cu palmieri sub un cer indigo
şi am visat, normal, că-s robinson crusoe
azi de dimineaţă la metrou
m-am întâlnit
cu o pereche de buze
lângă ele
o pereche de pleoape aşa de certate între ele
că nu se întâlneau decât puţin şi rar
zăceau hipnotizate
într-un roman de zola
lângă ele
se foiau nerăbdători
să scape de picioarele transpirate
nişte pantofiori lucioşi,
de firmă,
cu tocuri lungi
lângă ei
un zâmbet cu dinţii din faţă
prost crescuţi tot încercau
să se bage în vorbă
lângă el
o pereche de ochelari
cu rame transparente
încercau fără succes
să păcălească pe toată lumea
că nu sînt nişte ochelari
lângă ei
se ţinea de bară
un metru şi optzeci şi cinci
dintre care aproximativ un metru şi zece
era învelit în ciorapi culoarea piciorului
lângă ei
eram eu – niste gânduri transparente,
de-aia, probabil, bocancul soios
şi uşor deşălat de lângă
m-a călcat apăsat pe picior
şi nu şi-a cerut scuze
sincer, nu eşti un suflet bun şi cald, imaculat
şi eşti orice dar nu o sfântă neatinsă de păcat,
pletele tale nu-s ca focul holdelor de grâne coapte
iar vorbele ţi-s mai degrabă ţipete decât şoapte
am răsfoit pagini multe şi grele de mitologie
şi nu, nu eşti o zeitate, e timpul să se ştie
voce de suav înger n-ai şi nici nu stii să zbori
măcar de-ai fi sirenă să-i tulburi pe navigatori
iar când artiştii se pun pe studiat anatomie
nu trupul tau stângaci îl desenează pe hârtie
unde mai pui că nu-ţi plac puloverele cu anchior
dar dracu ştie de ce, iubito, tu îmi placi de mor
a crescut exact în faţa casei mele un copac
e copacul neputinţei, deci n-am ce să-i fac;
are nişte fructe mici şi incolore care pe pământ
n-ajung niciodată că-s mereu luate de vânt
iar mai încolo, sub o tufă luxuriantă de plictis
un iepure-ntre două vârste are-un ochi închis
cu celălalt visează la ce-ar putea să facă
în caz că se va ridica, dar numai dacă
în mijlocul aleii, răsaduri ţanţoşe de egoism
cresc nepăsătoare, dar ăsta-i deja un truism,
şi respectând legea numărul unu a agronomiei
vrejul iubirii suferă, năpădit de buruiana geloziei
o capră mică, mică stă căţărată-ntr-un bonsai
i-a terminat deja toate frunzele, iar acuma, vai!
tocmai îi mestecă crenguţele, punând capăt amăgirii
căci, da, uitasem să vă zic – era bonsaiul nemuririi