începând de aseară
sughit incontinuu două vocale
e și i; acum mă antrenez
să sughit corect u
să poți să mă înțelegi
când o să-ți spun
că te iubesc.
Etichetă: “reflectez”
Am găsit 281 poezii cu această etichetă.
5 comentarii
în centrul pământului cică e nucleul
care îl ţine cald
deasupra lui e miezul pământului,
apoi coaja pământului, scorţoasă şi neregulată
ca la o paine cu seminţe;
din seminţele de pe scoarţa pământului cresc plante
şi urme de paşi; microorganismele astea de oameni
lasă urme de paşi: de la birou acasă; de acasă la
film, de la film la plimbare.
Mai sînt şi urme apăsate de paşi – ale
celor care fac sex în picioare.
Din scoarţa pământului iese câteodată
un abur, ca de pâine caldă; aburul se ridică la cer
şi uite-aşa se trezesc îngerii păzitori
câteodată
c-o poftă de mâncare
de mai uită de câte unul
dintre noi şi murim din neatenţie;
aşa că ar fi bine să avem
câte o pâine cu noi
când ne ducem.
tu ai doi ochi
eu am doi ochi
împreună avem patru ochi;
introducem cei patru ochi
în urna relaţiei noastre,
amestecăm bine
apoi, fără să ne uităm,
ha, ha, ce glumă bună –
oricum n-ai ochi când iubeşti,
extragem fiecare doi ochi.
Probabilitatea de a căpăta înapoi
fiecare, cele doua puncte de vedere iniţiale
este de douăzecişicinci la sută;
rezultă că este şaptezecişicinci la sută probabil
ca după iubirea noastră
să nu mai vedem lucrurile la fel;
ceea ce era de demonstrat.
laşi în urma ta, femeie/ nu un vers, nu o idee/ nu miros de flori de câmp/ ci doar zâmbetul meu tâmp//
apa și timpul
curg la fel de repede sau de încet,
în funcție de starea ta interioară,
nestingherite, imparțiale, la vale
ambele sînt ireversibile – nu le poți face să curgă
invers și ambele iau forma vasului în care sînt puse –
apa ia formă de căus, iar timpul – forma clipelor
plictisitoare sau magice în care îl punem
stai și te uiți la o apă care curge
și parcă ți se duc toate relele
și bunele; stai și te uiți cum trece timpul
și parcă ți se duc toate relele și bunele;
așa
am ajuns să fac tot felul
de confuzii caraghioase
mai deunăzi am sărit ca ars din cadă – mi
se păruse că secundele în care
făceam baie erau mai fierbinți
decât cele ale primului contact sexual
iar sub cureaua ceasului sînt mai mereu
ud leoarcă, de la stropii de apă
care măsoară trecerea timpului,
pic-pic, pic-pic, pic-pic.
ceaţa e o şansă unică pentru cei mai realişti trecători/ de a fi şi ei, în sfârşit, un pic cu capul în nori//
am un copil
tare debil
nu stă în loc
aproape deloc
ziua intreagă
de mine se roagă
să îi explic
orice mizilic:
că de ce e apa apă
că de ce acul ințeapă
de ce e frig în frigider
cum de ajunge apa-n cer;
vrea de mâncat
doar aer curat
doarme puțin
ce mai, i-un chin;
să-l pedepsesc – nu pot
că-l doare în cot
să-l reneg – nu-mi vine
că e copilul din mine
azi e ambalaj muzical, ieri era muza în poezie
un sec, statistic M sau F pe-o bucată de hârtie
bravadă în centimetri, sau și mai tare, în inch
motiv de-ajuns acasă dimineaţa devreme, la cinci
catalizator de despărţiri, atunci când lipseşte
poate face o fată să se plimbe pe stradă c-un peşte
generator de „wow” sau „se întâmplă, stai liniştit”
drog nemilos, sub influenţa lui poţi ucide, orbit
sport pentru unii, pentru alţii sigura şansă
de a-şi face intrarea în vreo ermetică branşă
le dă pisicilor nebănuita, nocturna putere
de a imita bebeluşii prelung, din plăcere
încurajează fumatul, prin ţigara de după
dar şi cititul de miller, dacă te preocupă;
parte din aproape orice-njurătură
puţin mai obosit după fiece aventură
în grup, cu accesorii, extenuant, sălbatic,
sau leneş, pe tăcute, trist şi apatic
sexul va rămâne mereu motivul pentru care
un copil vrea să crească mai repede mare.
bieţii pitici de grădina au toţi faţa spartă
cana preferată rămâne mereu fără toartă
pechinezii ajung nţ nţ mareşali de canapea
şi cineva o invită pe tipa după care te uiţi, la cafea
furnicile muncesc o viaţă de furnică
şi-ajung tot sub bocancul lui nea gică;
şi poţi freca cu ce vrei tu, mult şi bine și cu spor –
nu scoți mirosul de pipi de pisică din covor
dor – rotund cum e, ca un măr, nu se poate traduce
şi nici nu-ţi poţi alege ce an îţi scriu pe cruce;
nu merge netul când ai de primit ceva important
tu le ceri un sos dulce, ei îţi aduc din ăl’ picant
când erai mic ai vrut să faci volei şi atletism
dar te-ai ales cu celulită, pistrui şi cu strabism;
la picnic, printre manele, parcă ai IQ prea mare
după filmele lui lynch pare mic, mic – ce dezolare
e aiurea, dar n-ai nicicum ce să-i faci
boii refuză să tragă tot la cei săraci
şi, da, la naiba, n-ai cum – ce nedrept –
să pui în vorbe ce șoptește inima din piept.
workoholicii au parte, e adevărat, de fală
dar când ajung acasă, viaţa le e goală
tipii care schimbă lumea nu primesc
prea multe like-uri în epoca-n care trăiesc
cel care, vrând-nevrând, răceala o îndură
primeşte-n schimb, ha, ha, ha temperatură
cât despre ceartă, se-ntamplă să irupă
numai pentru partida de amor de după
cele mai frumoase picioare, se ştie
sunt ale fetei cu privire pustie
drăguţii iepuraşi, subiect de generală simpatie
îşi trăiesc viaţa în of, of, nesfârşită vrie
când în sfârşit îţi găseşti împlinirea în amor
în scurt timp, probabil, el se va muta-n ulan bator
de ştii a scoate sunete magice pe gură
probabil nu eşti prea măiastru la sculptură
iar când ajungi, finally, să te uiţi în ochii Lui
e prea târziu, nu mai poţi spune nimănui.
când eram mic-mic credeam că norii
se formează din aerul expirat de bunica
mai târziu am suspectat că, de fapt, norii
se fac din laptele pe care-l refuză pisica
apoi am avut o noua ipoteză – că norii
sînt o gigantică vată pe băţ fără băţ
şi mă chinuiam mult să conving trecătorii
că pot circula cu capul în ei dacă eu îi învăţ
mi-a mai trecut prin minte că norii
sînt peruci de păr alb, pufoase ca ceaţa
asta lămurind cumva originea ninsorii –
se întâmplă când îşi scutură dânşii mătreaţa
recent însă, am aflat de la un om de ştiinţa că norii
sînt mase vizibile de picături de lichid condensat
infirmându-mi astfel cea mai recentă teorie, că norii
sînt solul pe care călcam când ajungem la cer. Ce păcat.
omenirea se întoarce de unde-a plecat
văd clar drumul ei înapoi spre păcat
văd ziua în care goana plină de frenezie
după surse alternative de energie
ne va face să închidem într-un bec doi licurici
forţându-i să facă sex când apăsam pe un switch.
ce noroc pe voi;
voi nu trăiţi într-o casă cu pereţii de sticla;
eu, da; în fiecare dimineaţă
mă trezesc, ma spăl pe dinţi, la axile
şi îmi curăţ urechile
cu public;
la început mă îmbracam, apoi mi-am dat seama
că n-are rost – umblu mai mult goală;
zâmbetele mele nu se lovesc de pereţii casei
întorcându-se în interior
cum vi se întamplă vouă, norocoşilor,
ci trec prin pereţii transparenţi
şi merg mai departe;
unul tocmai a aterizat în pupila
unui bătrânel de pe stradă;
bătrânelul a clipit.
cateodată mă simt singură
aici, în casa cu pereţii de sticlă;
alteori mă excită – o privire singură
e un pic cam puţin pentru pielea mea
tăbăcită, dar mai multe priviri – un pămătuf
de priviri – încă îmi provoacă o gâdilătură,
mai ales în zonele cu piele fină – motiv pentru care
v-am zis, umblu mai mult goală;
sînt ţinută în camera asta cu
pereţii din sticlă aproape de când mă ştiu;
da, am încercat să evadez, dar
e greu să faci ceva de genul ăsta
când toţi sînt cu ochii pe tine;
o dată chiar am fost aproape
să scap de aici – în casa cu pereţii din sticlă
a intrat un tip; nu ştiu pe unde, dar a intrat;
mi-a zis că mă urmăreşte de mult
şi că iubeşte până şi felul în care mă rujez;
ştia o ieşire prin podeaua casei;
mi s-a părut tare ciudat – eu nici nu remarcasem
c-ar avea casa podea, deşi calc în fiecare zi pe ea;
era cât pe ce să accept, dar nu mi s-a părut de încredere
si l-am refuzat;
sînt obligată să stau în casa cu pereţii de sticla
şi mi-e greu; singurele secrete care mai sunt doar ale mele
sunt organele interne; şi gândurile;
chiar acum de pildă, mă gândeam că odată cu trecerea
timpului şansele mele să ies de aici cresc;
în maxim zece ani cred că o să
încep să ies din casa cu pereţii de sticlă
măcar câteva ore pe zi;
până atunci, n-am ce face –
sînt prizoniera frumuseţii mele.
La capătul tunelului e beznă.
Becul uriaş care lumina pamântul
s-a ars.
Noi toţi traversăm tunelul,
ajungem spre capătul lui, unde, în loc
să ne bage lumina degetele ei ascuţite în ochi,
e beznă.
Intrăm în panică.
N-o să ne mai vedem oare niciodată
iubitele, ajunse şi ele odata cu noi la
capătul tunelului, copiii, părinţii?
Nici prietenii? Nici pe cei de pe facebook?
La capătul tunelului e beznă.
O beznă de s-o tai cu cuţitul,
dar cine naiba s-a gândit
să ia un cuţit la el?
tăcerea
e un om lângă niciun om,
un murmur de gnom,
tăcerea
e ţipătul de surpriză al unui mut,
e stânjeneala de dup’un anacolut,
tăcerea
e vom tăcea fără vom,
un party nebun la nivel de atom,
tăcerea
e un posibil strălucit sunet, ratat
e un dram de voinţă, volatilizat
tăcerea
e secunda de după amor,
mormanul de scame de sub covor,
tăcerea
e pur şi simplu o gaură-n gard
sau mersul lin de leopard
tăcerea
e privirea resemnată a omului orb,
e cratima din fâl-fâlul unui corb,
tăcerea
e zgomotul alor tale gânduri
când citeşti aceste rânduri.
la ei, până şi sfârşitul
e mai articulat decât la noi
sunt ultimele zile pline de căldură/ după – intram în camera obscură/ a toamnei, ne aprindem o ţigară/ şi ne developăm amintirile de peste vară/
există mersul alene
strâns legat de datul din gene
cât şi mersul legănat
cerşind priviri de bărbat
mersul grăbit după pâine
cel inconstant, după câine
mersul sub masă, pe loc
şi mersu’ ăl ţanţos, neechivoc
mai e mersul ăla de pisică
şi mersul grăbit – când ţi-e frică
mersul apăsat, de king kong
de fac ferestrele ding-dong
mersul flexat, cu iz primitiv
mersul dansat, ca pe portativ
mersul lipa-lipa, de raţă
şi mersul pe dibuite, în ceaţă
mersul piticului
pasul voinicului,
mersul căutat, cu fundu’ în spate
şi mersul la tablă, la ora de mate
mersul la braţ, în sincron
şi mersul aplecat al lui cristi anton
mersul marş de defilare
şi cel de vrabie care nu poate să zboare
mersul cu spatele drept
cu o floare imaginară în piept
mersul nesigur, pe tocuri prea mari
sau mersul în care nu mergi, ci sari
ar mai fi mersul pe sârmă, atent
cel pe nisip şi cel pe ciment
mersul cu o tava plină în mână
sau cel de om suferind, într-o rână
şi-ar mai fi, să ştiţi, înca un tip de mers –
al iubită-mii, dar nu pot să-l prind într-un vers.
păşeam prin apă
apa era rece
am zâmbit
gândindu-mă la tine
jucam maroco cu un copil
copilul îmi zicea tată
i-am ciufulit bretonul
gândindu-mă la tine
am spart un pahar –
era făcut din multe cioburi
m-am tăiat
gândindu-mă la tine
am cunoscut o fată
era sinceră şi plină de pistrui
i-am mângâiat
gândindu-mă la tine
mi-a ieşit un neg
e pufos şi înconjurat de păr alb
am obosit
gândindu-mă la tine
ştiu pe cineva – i se spune nicinici
n-a ajuns acolo, dar a plecat de aici
nu merge prea sigur, nici chiar la ghici
nu ştie el multe şi nici nu stă să-i explici
pe dinauntru nu-i nici iepuraş, nici arici
e simplu să-l bucuri, e uşor să-l oftici
nu-i place nici alba ca zăpada, nici de pitici
nu-l cheamă nici Schuyler, nici Popovici
nu e nici bunicuţ, nici vreun pici
nici charismatic, nici lipsit de lipici
nici sobru şi nici măscărici,
şi nu, nu sîntem duşmani, nici amici.
cum nu urăşte şi nici nu ştie-a-iubi
şi-ar dori o iubită care să fie şi, şi.