dacă m-ar plăti cineva
să mă gândesc la tine
aș fi deja milionar;
am fi amândoi milionari
pe o insulă cu nume
greu de pronunțat;
am sta leneși la soare,
cu ochii închiși
continuând să ne gândim
unul la altul, atât de frumoși,
că pielea noastră ar obosi
de la atâtea priviri,
atât de îndrăgostiți că iubirea dintre noi
ar ajunge în prime time la știri,
imaginează-ți titlurile:
S-au îmbogățit iubindu-se
Banii curg, iubirea rămâne
S-a dat Jackpotul Iubirii;
iar noi o să pozăm goi, cu spatele
pentru revistele care vând
secretul fericirii cu 9,99 lei.
Poezie
12 comentarii
să lăsăm să se întâmple pe nevăzute
celelalte lucruri, cele multe, alea mute
îndrăgostirea se întamplă cu ochii larg deschiși,
nefiind altceva decât un sărut pasional între iriși
nu mai sînt disponibil la zâmbete
la flirturi și la împărțit sâmbete
nu parcă, ci sigur mă simt un pic mai înalt
umerii, șoldurile, intențiile-s trase-n bazalt
ochii nu mai caută, deja au găsit –
o iubită mi-a căzut în brațe și s-a pus pe iubit
mi se pare că transpir mai puțin
pot privi detașat până și perfidul suspin
care sapă în oameni încet-încet
umplându-le mințile cu negru concret
pot să-l privesc, și să dorm linișit
până la urmă e doar un aer expirat puțin diferit
lacrimile mele sînt pietre care cad
pe versantul obrazului,
inima mea e împietrită,
firele de păr îmi cresc pe corp – ciudată vegetație
gândurile îmi circulă pe cărări doar de ele știute
câteodată campează cineva în zona sufletului
focul e strict interzis, îi avertizez
mintea mea e o peșteră decorată
de formațiuni ciudate
râuri de sudoare își croiesc drum
prin defileul axilelor
dacă ajungi în mine undeva, sus,
unde n-a mai ajuns nimeni,
poți înfige un steag.
Sînt un munte
de om.
înainte de a pleca, oamenii mor/ înainte de a trece, rănile dor/ înainte de a se face târziu/ soarele suferă portocaliu//
muzele poa’ să te și refuze
da’ o fac doar să se-amuze
apoi își cer fermecătoare scuze
și continuă sa-ți picure pe buze
cine-o vrea să le acuze
cum c-ar fi cumva obtuze
o să aibă nopți difuze
și-o dormi ca pe meduze
i-haaaaaa, doamne, cum îți flutură timpul prin păr
când gonim noi nebunește prin dreptul stălpilor de adevăr
nu te opri, nu te opriiiii, îmi răcnești într-o ureche
iar eu nu mă opresc, că-s apucat de streche;
mă muști de ceafă cu dinții tăi din porțelan
mă gâdili pe sub haine, mă pipăi grosolan
unde mergem, unde mergem, ar trebui să știu cumva
dar tu atât aștepți ca să dispari – să te întreb ceva
9.
sînt singură.
doar eu și motanul.
mă uit la un perete
pe care e o crăpătură;
mai vorbesc cu ea, ca între fete
de una, de alta; și știi ce? seamănă
cu un grafic al dragostei noastre; crește mereu;
serile, după ce ne iubim, mai crește un pic;
poate și din cauză că avem patul lângă perete;
deunăzi, mi-a zis că ea a găsit sensul vieții ei –
cică e spre pervaz; eu înca mă mai gândesc,
deși îmi place pervazul;
câteodată, când îi povestesc de tine
și de cât de frumos ești și că cine știe,
poate mă părăsești, intru într-un fel de agonie.
ea îmi tot dă cu pervazul și eu cu agonia.
Cred că te iubesc, undeva,
între agonie și pervaz.
uriașule cu aer nevinovat, de copil
nu te mai camufla, te rog, e steril
știm cu toții de fapt cine ești –
o mică prințesă pentru care nu s-au inventat încă povești
ești un câmp nesfarșit de liniște și pace
presărat pe alocuri cu flori de vino-ncoace
ești oh, da, un minuscul sâmbure de adevăr
din fructul pasiunii cunoscut sub numele de măr
o frunză propulsată de propriul ei curent de aer
cu care, sincer, vânt de-aș fi n-aș vrea să mă-ncaier
luptătorule în marea luptă de a fi
cu nopțile dar mai ales cu fiecare zi
cautătorule de aur nedescoperit
de fapt, zăcământul e în tine, o să fii uimit
iubirea noastră e un titanic/ în care toți pasagerii au văzut filmul deja//
când luminile se sting, umile,
pe cearșaful fiecărei zile
simți cum te înțeapă, mute,
firimituri de lucruri nefăcute
n-ai mai fost văzută udând florile
sânii tăi nu s-au mai mângâiat cu zorile
tu, mamă a răniților, n-ai mai ieșit să-i pansezi pe eroi
iar doamna avram zice ca n-ai mai fost nici la ghena de gunoi
privighetori îți cântă-n geam, dar tu nu-l mai deschizi
muncitorii de pe șantier zadarnic pândesc trotuarul, cupizi
unde ești, alo, hei, uuuu, unde ești, unde ești
vuiesc firele de iarbă pe care puteai să pășești
posibilele cuvinte pe care puteai să le zici
cu timpul se fac din ce în ce mai mici
dacă erai cometa care trebuia să lovească pământul
am fi fost cu toții fericiți, îți dau cuvântul
dar nu ești; și n-ai mai fost văzută nici măcar pe balcon
sau pe net, sau la o țigară; nu răspunzi la telefon.
Ce s-a întâmplat și unde ești, știu prea bine
dar crezi că merită să te închizi în halul ăsta în tine?
Există două lumi.
Lumea din interiorul tău și cea din afară.
Oricât de mult ai vărsa din lumea ta interioară
în cea exterioară, nu reușești s-o umpli.
Rămâi o picatură într-un ocean, cum s-ar spune.
Invers, lumea noastră interioară poate
asimila oricât de mult din cea exterioară.
Nu ne mai săturăm de lumea exterioară.
Motiv pentru care obișnuim chiar să spunem că, din păcate
viața e atât de scurtă.
Există două lumi.
Care dintre ele e mai mare?
te iubesc câtă culoare încape într-un oval/ desenat de un copil cu un chef de mâzgălit colosal//
puteam să ajung un dansator din buric
sau vânzător la loz în plic
puteam fi un cuceritor de inimi neîmblânzite
sau un îmblânzitor de priviri profund uimite
balerin, aruncător de cuțite boante
sau chiar comediant în căutare de poante
am ratat șansa să ajung ce nu sînt
un barman, un iubit sau poate un sfânt
pentru mine asta e nostalgia, vă zic
sentimentul că pe vremuri eram mai mare, acum sînt mai mic
foarte mult soare și o adiere vânt/ pot face din orice loc, cel mai frumos loc de pe pământ//
daca plantele ar avea voce, ce nebunie completă
doamne, ce hărmălaie ar mai fi pe planetă
păi când stejarul,
îl știi, secularul
ar răsufla din rărunchi
cred că ne-ar doborî pe toți în genunchi
auzi nesfârșitele strigăte de moarte
care-ți umplu-ntreaga casă
ale zambilelor
din glastra de pe masă?
sau sardonicul hohot de râs
gros și masculin
al trandafirului
când te-ai înțepa într-un spin?
imaginează-ți cum ar face papura în vânt
sau geamătul de agonie
al porumbilor doborâți la pământ
sau via la cules de struguri, că doar e vie
doar tufănelele-ar muri
liniștite și parcă, optimiste
căci ele, bietele de ele
s-au născut deja triste
mângâierile lui creaseră în jurul ei
un clopot de sticlă din care
ea nu mai putea ieși
să cunoască
realitatea
pe tot ce pui mâna ta fermecată
transformi în tristețe, puf! dintr-o dată
ai dormit în tricoul meu cu spiderman
și acum mi se pare cel mai trist specimen
ai băut doua guri de cafea dintr-o cană
acum când mă uit la ea îmi vine să-i dau de pomană
ai pus mâna pe telecomanda de la televizor
iar acum mai are pe ea trei butoane: D.O.R.
ai atins, observ, și robinetul din baie
că acum în loc de apă caldă curg zoaie
pe mine m-ai atins și uite ce trist sînt
singura rimă care-mi vine în cap e mormânt
și ce e mai rău – le-am observat
pe toate, după ce ai plecat
dă-ți la o parte masca
din spatele măștii pe care o porți
pentru ceilalți pământeni
și spune-mi cum ești tu, de fapt;
vreau să te cunosc,
am de verificat mii de ipoteze cu tine –
dacă cearcănele de sub ochi se regăsesc
în felul în care dai din umeri,
dacă miști buzele și degetele
pe aceeași muzică interioară,
am mii de ipoteze de verificat cu tine;
desfă-ți părul
și zi-mi adevărul
strânge-mă între coapse
mângâie-mă pe sinapse
fă-mi respirație gură la gură
umple-mi plămânii cu dezinvoltură
spune-mi de ce te cheamă cum te cheamă
de ce din ochi îți curge când și când o zeamă,
unde încep și unde se termină degetele tale
și cum de seamănă atât de bine cu niște pistoale
sarută-mă și taci, mi-a spus.
Atât. Niciun cuvânt în plus.