lacrimile mele sînt pietre care cad
pe versantul obrazului,
inima mea e împietrită,
firele de păr îmi cresc pe corp – ciudată vegetație
gândurile îmi circulă pe cărări doar de ele știute
câteodată campează cineva în zona sufletului
focul e strict interzis, îi avertizez
mintea mea e o peșteră decorată
de formațiuni ciudate
râuri de sudoare își croiesc drum
prin defileul axilelor
dacă ajungi în mine undeva, sus,
unde n-a mai ajuns nimeni,
poți înfige un steag.
Sînt un munte
de om.
eul care se credea munte
9 comentarii
Comentarii
cred ca nu te crezi
cred ca esti!
pentru unii munte, pentru altii deal, pentru majoritatea o campie cu flori
omul trebuie sa stie…nu sa creada!
„a crede” este pentru calugaritze…
…spune un proverb laic 🙂
Minunat ai faurit aceasta poezioara! 🙂
da, iv, este una dintre cele mai frumoase poezii triste
sper ca exista un leac
Cerceteaza-te mai atent!/
Daca eul e-un vulcan latent? 🙂
ci rămâi …tu …o pietricică … de hotar
despre – eu – să vorbească cei fără habar
despre alpinismul acela teribil de greu
când ajungi …jos dat de-a dura mereu
eul tau e un munte ce merita a fi urcat
dar mai e , oare, cale de-a ajunge jos,
de unde s-a plecat?
Iv nu mai ai cale de-intors,
inconjurat de-atitea
atentii feminine …predă-te 🙂