lacrimile mele sînt pietre care cad
pe versantul obrazului,
inima mea e împietrită,
firele de păr îmi cresc pe corp – ciudată vegetație
gândurile îmi circulă pe cărări doar de ele știute
câteodată campează cineva în zona sufletului
focul e strict interzis, îi avertizez
mintea mea e o peșteră decorată
de formațiuni ciudate
râuri de sudoare își croiesc drum
prin defileul axilelor
dacă ajungi în mine undeva, sus,
unde n-a mai ajuns nimeni,
poți înfige un steag.
Sînt un munte
de om.
eul care se credea munte
Comentarii
cred ca nu te crezi
cred ca esti!
pentru unii munte, pentru altii deal, pentru majoritatea o campie cu flori
omul trebuie sa stie…nu sa creada!
„a crede” este pentru calugaritze…
…spune un proverb laic 🙂
Minunat ai faurit aceasta poezioara! 🙂
da, iv, este una dintre cele mai frumoase poezii triste
sper ca exista un leac
Cerceteaza-te mai atent!/
Daca eul e-un vulcan latent? 🙂
ci rămâi …tu …o pietricică … de hotar
despre – eu – să vorbească cei fără habar
despre alpinismul acela teribil de greu
când ajungi …jos dat de-a dura mereu
eul tau e un munte ce merita a fi urcat
dar mai e , oare, cale de-a ajunge jos,
de unde s-a plecat?
Iv nu mai ai cale de-intors,
inconjurat de-atitea
atentii feminine …predă-te 🙂