mai presus de ochii tăi de neuitat
e pasărea
mai presus de pasăre
norul
mai presus de nor
e doar dorul
de ochii tăi de neuitat
Poezie
6 comentarii
toate greșelile au, în conștiință ecou/ pentru că le facem din nou și din nou//
am în creier un dram de aleator
am inima în formă de fior
am instinct de navigator
și sânge translucid de călător
am o iubită venită din viitor
am telecomandă la televizor
am umor
am timp să mai tot învăț să zbor
și perseverență am, de visător
am pleoape să le închid când mi-e dor
am tot ce-și poate dori un muritor
prieteni, pierdem prea mult timp.
așteptăm luni de zile o vacanță care
nu durează luni de zile
le arătam oamenilor dragi că ne pasă
de ei doar de ziua lor
ne amintim că îmbătrânim doar de ziua noastră.
a mai trecut un an, ia uite ce-am îmbătrânit,
așa ne spunem. vă zic, trecem prin timp
ca lebedele prin apă.
curg secundele și umplu paharul
de cristal care este prezentul.
sar secundele în jurul nostru
ca popcornul poc poc poc
trec secundele și tare rău îmi pare că n-au palme
să ne și pleznească sau să ne mângâie pe creștet
ca să știm că trec.
sînt undeva în mijlocul vieții, prieteni
într-un punct în care simt
că pentru fiecare secundă care a trecut
va fi una care va veni. timp și contratimp.
sînt în punctul de echilibru în care nu îmi pot aminti
copilăria fără să mă gândesc la bătrânețe.
nu mă pot gândi la toate câte am facut fără să
mă gândesc la toate care mi se vor întâmpla.
așa că va zic: prieteni, pierdem prea mult timp.
să facem, deci, ceva cu acest contratimp din care tocmai
a mai trecut niște timp cât ați citit aceste rânduri.
sper să fi fost secunde cu palme.
aș strânge toate diminețile urâte
și le-aș alinia la zid. parcă le văd cum, mute
anonime ar dispărea de pe fața pământului
fără să-i pară cuiva rău de ele,
victime ale unei mitraliere cu zâmbete.
pentru că oamenii nu-și dau seama
(și de-aici toată drama)
că o dimineață urâtă a cuiva
poate pe nesimțite infecta
zeci, sute de dimineți.
am ajuns să cred că dacă diminețile
ar dura ceva mai mult
o dimineață urâtă ar putea
intoxica un glob întreg.
dimineților urâte, treziți-vă
și înjunghiați-vă înainte să ieșiți din casă
sau mai bine culcați-vă la loc.
cu toții greșim undeva.
dar unde?
e greu de zis de vreme ce greșelile
se măsoară în secunde.
cu toții greșim
dar de ce?
imposibil de explicat
deși, cu toții ne-am născut din păcat
greșim oare
doar pentru a ne bucura de iertare?
iertare, iertare. gândiți-vă puțin
la iertare ca la un pat imens cu baldachin
în care ne odihnim oasele
după ce tragem ponoasele
nu cumva greșim fără să vrem, dinadins
ca să ne admirăm mai bine corpul întins
la umbra iertarii
feriți de soarele infatuării
de a nu greși niciodată?
răbdarea e atunci când/ faci multe, da’ doar în gând//
eu n-am ales să te iubesc,
mi s-a întâmplat
tu n-ai ales să mă iubești,
ți s-a întâmplat.
În ultimii 3 ani și jumătate
am stat împreună destul
în genunchi și pe coate
încât sa știm
că vrem să fim
împreună până la șasezecișinouă de ani
cum spui tu sau 78 de ani cum sper eu.
Nu ne poate despărți nimic.
Ești mica mea comoară câștigată la
al sorții loz în plic.
Știu, sînt zile în care nu ne înțelegem extraordinar
dar și secunde de fericire pe care le primim în dar
de undeva de sus, de la forța magică,
cum îi spunem noi.
O să tot greșim unul față de altul
c-așa e în relațiile astea lungi cât o viață
dar o să rămânem împreună,
până într-o seară cu lună
cum era când te-ai născut.
Sper ca pe măsură ce crești
să crezi din ce în ce mai mult în povești
Al tău,
tati.
obosită erai când te-am văzut prima oară
obosit și leneș trăgeai din țigară
parcă te văd cum lent, te-ai așezat la masă
și mi-ai aruncat o privire obosit-amoroasă
obosită tu, cu pleoapele bine lucrate la Sala
de Antrenat Privirea cu Oboseala
ți-ai mișcat buzele cu un gest obosit
dar erai prea istovită să mai fi vorbit;
ne-am ridicat mai apoi și ne-am scurs spre mașină
corpurile moi, injectate cu atâta rutină
of! pesemne aș fi observat, dacă eram un pic indiscret
cum pașii tăi lăsau urme ciudat de adânci în concret
și cum să nu fi fost, măi iubito, extenuată
când cărai cu tine viitoarea noastră lume, toată
ce culoare are pentru tine imprevizibilul,
am întrebat-o
culoarea ochilor tăi,
mi-a răspuns.
ce culoare are pentru tine imprevizibilul,
m-a întrebat înapoi
e alb, ca să-l pot umple cu orice,
inclusiv culoarea ochilor tăi,
i-am răspuns.
(uitând dinadins să îi precizez
că albul nu e culoare și că a trebuit să
inventez ceva rapid ca să nu răspund la fel;
nu-mi place să răspund la fel)
era atât de uimită draguța de ea/ că pleoapele îi băteau mai tare ca inima//
hai să vedem câtă tăcere
încape într-o bucătărie.
hai!
și ne-am pus pe tăcut.
apa porni să picure în chiuvetă de atâta tăcere.
paharele au început să nu se mai atingă între ele
lumina se freca, caldă și tăcută, de pervaz
iar stropișorii de cafea tăceau lipiți de aragaz
portocalele încremeniseră și ele în portocaliu
privindu-ne de lângă lămâi care, oricum,
nu sînt ele prea vorbărețe.
cu fiecare respirație pompam tăcere în bucătărie
de nu se mai punea nici praful pe hârtie
dacă ar fi crescut iarbă la noi în bucătărie
am fi auzit-o cum crește, ca-n poezie
așa, ne auzeam doar genele pleznindu-se una de alta
trosc! pleosc! zburști! grrrrșșști!
așa de liniște se făcuse.
o liniște de puteai auzi sentimentele mele părăsindu-mi
corpul și furișându-se în sufletul ei.
așa de liniște era.
de la ea până la următorul lucru real/ era o distanță cât până la sfântul graal//
sînt zile în care simt că pot face din cuvânt/ cel mai frumos loc de pe pământ//
. sînt eu?
au fost zilele alea în care nu știam:
. nu sînt eu?
. afine
afinele puteau avea gust de
. sau de nimic
. o fiară
nopțile ieșea din mine
. sau un bunic
. la ruletă
pe vremea aia speram să câștig doar
. sau la loz în plic
. așa
era o vreme când viața mea se putea termina
. sau așa
acum poveștile cu final neașteptat
din viața mea s-au terminat.
mulțumesc, iubito.
zilele astea de dimineață până târziu/ se desfășoară Campionatul de Cer Plumburiu//
uneori sufar prea mult pentru prea puțin
alteori sînt fericit, deși viața-i un chin
câteodată fericirea și suferința nu par a avea
o mare legătură cu ce mi se întâmplă, de fapt
și atunci m-am gândit: dacă există
o cantitate de suferință pe care trebuie s-o suferim
și o cantitate de fericire pe care trebuie s-o trăim?
luna asta vei fi fericit 4 minute
și vei suferi 12 ore.
ne-ar ajuta oare să știm asta?
dacă echilibrul ăsta prestabilit
există doar ca să nu înnebunim de prea multă fericire
sau suferință? dar oare fericirea există doar ca termen
de comparație? adica poate exista fericirea fără suferință?
dar invers? dar oare de ce depinde cantitatea asta prestabilită?
putem intui câtă fericire ne așteaptă?
are rost să ne împotrivim suferinței?
și tot așa.
câteodată te uiți la mâinile tale
și îți dai seama cât de obosit ești
prin cât vânt, câtă agonie și câtă ninsoare
au trecut de când erai mic și credeai în povești
câteodată te uiți la mâinile tale
cum se odihnesc dragele de ele în poale
te uiți la ele de parcă ar fi ale altcuiva
cineva mai bun, mai înalt, mai frumos
câteodată te uiți la tine ca la mâinile tale
te privești rece, ca pe un corp strain
care a venit, se odihnește puțin
în jurul sufletului tău
apoi, pleacă.
așteaptă-mă cu ochii, cu picioarele, cu inima larg deschise/ să pot să dosesc prin ele câteva vise//
iubito, te văd.
Ești într-o cameră, te uiți pe pereți
mesteci gumă sau gătești niște creveți;
dar nu asta e important. Important e că
dioxidul de carbon pe care îl expiri
conține urme de fericire.
Urmele de fericire plutesc în aer în jurul tău,
tu nu le vezi, continui să te uiți pe pereți
să mesteci gumă sau să termini de gătit creveți.
Invizibila suspensie de fericire continuă să te înconjoare.
Iubito, te văd.
Acum tragi aer în piept, și fără să-ți dai seama
tocmai inhalezi o mică parte din fericirea exhalată mai devreme.
Iubito, te văd
ești în aceeași cameră, te uiți pe pereți
nu mai mesteci gumă, mănânci creveți
și parcă ești puțin mai fericită.