doamnelor, domnițelor, domnișoarelor femei/ feriți-va de bărbații care cred prea mult în idei//
Poezie
6 comentarii
lumea e plină de ea; ne-am născut
din nedreptatea
de nu ne alege când și unde;
părinții ne-au nedreptățit,
dacă nu așa, atunci așa.
am fost părăsiți, ignorați,
ironizați,
jigniți,
marginalizați,
bruscați,
subapreciați,
deci nedreptățiți.
acum,
chiar acum, cât vă scriu rândurile
astea, vă nedreptățesc lăsând să
vă tragă curentul de inutil,
pentru că intenționat
n-o să trag ușa concluziei
după mine.
am atâtea să-ți spun
dar n-ai înțelege nimic
o să fiu băiat bun
și n-o să-ți mai explic
de ce lună de ce stele
de ce coapse de ce piele
ce suspine cât minciună
care ploi unde furtună
aș fi vrut să fie de-ajuns
simplul fapt că sînt
fără magie, tăcut și netuns
tipul pe care-l căutai pe pământ
după lună printre stele
între coapse pe sub piele
sub suspine în minciună
printre ploi și prin furtună
am atâtea întrebări pentru tine
dar o să mi le pun mie
pentru că, o știm prea bine
e gata ora noastră de chimie
și ce luna și ce stele
și pe coapse și pe piele
doar suspine nu minciuna
și ce ploi și ce furtună
pentru tine, iubirea e ceva simplu.
pentru mine e cel mai complex organism viu
de pe pământ. înainte de a face copii, oamenii
nasc din împreunarea lor acest organism viu
pe care îl hrănesc cu gesturile lor de iubire
iar el îi încântă cu gemetele, chicotelile,
zâmbetele și suspinele lui.
în ochii tăi, iubirea e un abur
care ne face simțurile s-o ia razna.
eu văd iubirea ca având o mie de guri,
fapt care o predispune la obezitate, lene
oboseală și, în cele din urma, moarte. de aceea,
cred eu, trebuie să nu lași iubirea să lâncezească.
n-o hrănești – moare de foame.
îi dai prea mult – se îngrașă.
tu mergi liniștit pe stradă.
eu nu pot. mă uit în jur și mă îngrozesc
de câte organisme din astea
obeze, autiste, ciunge văd în jur. sînt zile în care pute
la metrou a hoituri de iubire neîmpărtășită
sau abandonată.
tindem să credem că sîntem doar noi pe planetă. uităm
tot timpul de iubirile noastre care au nevoie de noi
în fiecare zi.
fericirea are zilele ei când se îmbracă în gri/ de griji și probleme să n-o mai poți deosebi//
doar cei fericiți când plouă vor
ieși bine în pozele pe care ni le face
cerul cu blitzul fulgerelor;
sute de instantanee strânse în albumul
civilizației umane, pe care într-o zi
un pui de zeu plicitisit varsa-va o cană de nectar
de ne va face praf zâmbetele noastre
ale celor inutil de fericiți când plouă
azi am cunoscut un copac/ care fără să-mi zică nimic mi-a explicat ce să fac//
am învățat liniștea de la o pasăre
care s-a așezat pe umărul meu și a tăcut
am învățat să visez de la un stol de cocori
care zburau neobosiți în v, de la vise
împăcarea cu singuratatea am deprins-o de la un copac
care se simțea singur în mijlocul pădurii
am învățat să iubesc de la un mugure de zarzăr
care era atât de îndrăgostit de soare
că s-a transformat în floare
am învățat să observ de la un cuc dintr-o pendulă
care trebuie să înțeleagă atat de multe în secunda aia în
care iese să anunțe ora exactă, cât să-i ajungă
să se tot gândească ora următoare, până iese din nou
am cunoscut uitarea de la fluierul care poate cânta
o nouă melodie fără să-i rămână cea de dinainte în cap.
Dar de unde oare nevoia asta
de a întoarce universul pe dos
în căutare de ceva nemaivăzut de frumos
nu sîntem cu toții niște începători
gata să trăim primii fiori
s-a mai făcut tot ce ni se intâmplă
așa că nu putem da vina pe tâmplă
au mai fost flori mirosite
s-au mai văzut câmpuri cosite
nopțile au mai auzit serenade
și fundurile superbe s-au mai bucurat de ocheade
stelele s-au obișnuit să fie numărate
iar viciile să fie numite păcate
șobolanii sînt sătui de ură
ca oasele de skater de fractură
există un singur tip de vibrație
care poate face nemaivăzutul: îi zice imaginație
m-am născut din cuvinte
dintr-un bună stingher
și un și eu zis cu fler
apoi, am trăit o vreme printre cuvinte
căci ce altceva sînt oamenii dacă nu
cuvintele prin care îi descriem
am făcut baie în cuvinte,
am aruncat cuvinte pe fereastră,
am ațipit în cuvinte, am iubit cuvinte
m-am dat pe corp cu cuvinte,
am ars cuvinte, am tăcut cuvinte.
au fost atâtea cuvinte în viața mea.
acum trăiesc într-o casă
cu ziduri din cuvinte iar când mi-e sete
beau apă, care tot cuvânt e.
Am ajuns să am nevoie de cuvinte
ca să mă înțeleg eu cu mine
tu mergi pe sârmă, iubito.
eu merg pe sârmă iubito.
asta e iubirea. fascinanta, periculoasa
grațioasa iubire – un mers pe sârma.
pentru privitori seamănă de multe ori cu
o nebunie curată, pentru cei implicați
e frenezie, adrenalină, liniște, fericire.
tu mergi pe sârmă, iubito.
eu merg pe sârmă, iubito.
pașii tăi calcă neglijent
pe firul subțire ca pe ciment;
pașii mei, ceva mai temători
clatină sârma și ne dau fiori;
pentru că, în caz că cine știe cum, n-am precizat
in iubire se merge pe aceeași sârmă, neapărat
aveam de mult sâmburele înțelepciunii pe un raft
al minții
azi n-am mai rezistat și l-am spart; încă îmi număr
dinții
există în iubire acel moment
în care nu trebuie să faci nimic
exact cum un filament incandescent
doar se încinge; nu face nici clac, nici clic
trebuie doar să arzi și să faci lumină
lumină egală; pentru plasatoare, actori, spectatori
în sala, indiferent că de după cortina
ies niște actori pricepuți sau începători
e momentul în care arzi, simți că iei foc
dar tot ce ai de facut e sa faci lumina-ntr-un loc
ceasul, îi știu definiția pe de rost/ e acel dispozitiv care îți arată secunda care tocmai a fost//
într-o zi vom ajunge cu toții amintiri,
indiferent de cât de mult apărem astăzi la știri,
mâini neglijente vor rasfoi, umplând de unsoare
poze cu noi în costume de baie la soare
chiar și cei mai hipsteri dintre noi
vor fi priviți cu ochi reci, neapăsători, goi
și catalogați drept simpatici demodați
ca pe vremuri și azi – niște ciudați
ne târșâim picioarele o viață într-un funebru alai
de oameni tăcuți, care, ajungând la capăt află că, vai!
înmormântarea la care marșăluiseră viața toată
a lor era de fapt, lor le fusese dată
ne vom duce și vom lăsa în urmă
nici urmă, a dracului turmă
în câte discuții fi-vom mai oare pomeniți
ridicați în slăvi, regretați sau poate jigniți
câte întâmplări se vor împiedica de amintirea noastră
ca vantul de perdeaua valuroasa din fereastră?
câți oameni au fost și nu mai sînt, atâtea curiozități
nesatisfăcute, și-așa va fi să fie cu mine, cu tine, cu toți
este o conductă prin care deversez
neliniștile, fericirile, observațiile
mele în oceanul privirilor voastre.
aceasta nu este o poezie.
este o oală kukta care fierbe
neliniștile, fericirile, gesturile
voastre eliberând când și când
abur sub formă de versuri.
aceasta nu este o poezie.
este o tipă cu surâs iepuresc
care vă face cu ochiul.
iubito, când te privesc, frumusețea ta mă inundă/ secundă blop cu blop se blop blop cundă//
hai să vorbim mai puțin și să facem mai mult
îmi zice o voce interioară
hai să ne uitam mai degrabă înăuntrul nostru
decât în afară
hai să facem cu degetele ceva mai bun decât
să atingem ecrane de telefon
și cu ochii mai mult decât
să-i punem în valoare cu un breton
hai să îi dăm creierului o hrană mai consistentă
decât schimb de mame
și reviste colorate mustind de false drame
hai să punem mâna pe-o carte
mai mult decât ca s-o întoarcem
pe cealaltă parte
hai să ne aranjam mai des gândurile
decât părul
hai să ne zicem mai frecvent decât bună,
adevărul
dar ce poate face poetul mai mult decât să scrie
cuvinte pe-un suport de poezie
când ne facem curat prin minte
ascundem mizeria în subconștient
ca sub un preș care se umflă, cuminte
devenind din ce în ce mai proeminent
până când gândurile de iubire, de dor
calcă pe el și fac entorsă la vreun picior
cu toții sîntem pasionați de nemurire.
mulți dintre noi s-au prins că nu există
ca atare; așa că încercăm să obținem măcar iluzia
de nemurire. iluzia de nemurire e un fel de
înlocuitor de zahăr. are aproape același gust,
dar nu e. pe de altă parte, nici nu suportăm viața fără zahăr.
așa că ne apucăm să scriem, să inventăm, să pictăm,
să facem afaceri sau, și mai simplu, copii. sperând că
scrierile, invențiile, picturile, afacerile sau și mai probabil,
copiii noștri vor exista mai mult decât noi.
și vom deveni un pic nemuritori.
un pic nemuritori.
dar la ce bun, de vreme ce nu vom fi
spectatori ai nemuririi noastre?
o facem din vanitate? neîmpacare? pasiune? teribilism?
sete? altruism? probabil,
câte un pic din toate. și din altele.
de reținut, însă, e ca sintem cu toții pasionați de nemurire.
și că pe CV-ul rasei umane, imediat după
cele 6000 de limbi vorbite pe pământ
ar trebui trecut marele nostru hobby: nemurirea.
Poate veni-va ziua când ne va angaja
pe perioadă nedeterminată
un zeu mai slab de inger.