acest pământ va renaște.
din el va ieși, în noua zi de paște
un alt pământ, bătrân și obosit
care va fi uitat tot ce a pătimit
Poezie
Un comentariu
sigur ați auzit asta.
la părinți, iubiți, iubite, prieteni. sau la voi.
știu că ați privit întrebarea
în multe feluri – de la simpatie la scârbă.
eu vă propun să-i priviți pe cei care o cer
cu mai multă atenție.
căci oamenii care vă cer asta, probabil
suferă de ceea ce se numește în medicină
simptomul membrului fantomă.
e normal să te gădile locul în care se află
cicatricile aripilor amputate.
să presupunem că, în semn de protest
pentru condițiile în care trăim
(care, într-un fel sau altul nu ne convin)
omenirea se hotărâște să se sinucidă.
unul cu capul în cuptor, altul spânzurat,
celălalt sărind de pe bloc.
total: șapte miliarde două sute douăzeci și șase
de milioane o sută douăzeci și unu de mii patru sute nouă.
haleeeeei hop! morți toți. și nea mișu electricianul
și angela merkel și gloria gaynor.
un ultim flashmob dedicat umanității.
ce-ar fi după? copacii ar realiza după un timp că pot crește
nu neapărat în sus, pietrele ar păstra și acest secret,
păsările, mirate, ar continua să zboare o vreme,
apoi ar ceda probabil confortului de a merge
și s-ar adapta noilor condiții.
în câteva zeci de generații aripile li s-ar atrofia
încet-incet
n-ar mai ieși din casele nelocuite ale oamenilor.
migrația – fuga asta dintr-un loc în altul, va rămâne
o perioadă din istoria păsărilor asemanatoare
perioadei popoarelor migratoare din istoria oamenilor.
păsările și-ar găsi, în sfârșit, locul.
sufragerii pline de cocori,
holuri doldora de călifari,
dormitoare ticsite de pelicani,
verande în care se lăfăie flamingo
tăifăsuind din ce în ce mai puțin despre oameni
și din ce în ce mai mult despre vreme.
când mă rănesc, din corpul meu
începe să curgă albastru.
umplu pachete întregi de șervețele
cu albastru, ca o călimară spartă de un elev neatent.
câteodată, nici nu e nevoie
să mă rănesc – mă bușește albastrul pe nas,
împroșcând asfaltul, pereții, concretul.
oricât de mult mi-aș prăji corpul la soare,
tot irizații albastre are
oricât aș încerca să nu mă confund cu cerul
norii coboară și-mi umplu cu tristețe parterul.
doctorul m-a sfătuit
să stau departe de al zilei de mâine cuțit,
să torn din punga de prezent
cât de mult detergent
e nevoie să scot petele de albastru.
iubită-mea, în schimb insistă
(o fi citit într-o revistă)
să mă hrănească cu roz aprins,
(deși ușor nu-s de convins)
în serile cu pace din alcov
până voi fi bolnav de mov.
sssst! trebuie să tac
nu mai pot spune niciun cuvânt
toate mi s-au întors
ca niște mici bumerange
și s-au înfipt în piept
lasă-mă să nevorbesc
să te iubesc nespus.
fiecare te iubesc pe care îl plantez azi
sub parchetul relației noastre
mâine se va transforma
într-o mină antipersonal
care îți va mângâia tălpile cu o explozie
te rog, iubește-mă fără cuvinte.
dacă mă pui să le scot din mine
vor pleca undeva, departe,
într-o siberie a cuvintelor
și n-am să le mai știu niciodată
nu există foc obținut altfel decât prin frecare/ cel al inimii – între două corpuri încălzite de soare//
unde piatră nu e, certitudine nu e
unde lacrimă nu e, viață nu e
unde cădere nu e, zbor nu e
unde trădare nu e, iubire nu e
ai fluturi în stomac
prin vene îți curge sevă
sentimentele tale par tentate să iasă la aer
asemenea unor bursuci simțind vânticel de primăvară
ai în tine senzația că nu ești veșnic
care îți subminează culturile de stări de bine
asemenea unei cârtițe
gândurile tale dau din aripi
și ciripesc vesele despre un viitor fericit
pe cerul viselor tale
se văd nori pufoși, de vacanță
port pe mine în fiecare zi
acest uriaș costum de astronaut.
casca e un pic mai mare decât capul
ca să am loc pentru toate gândurile;
un sistem special care face respirabil aerul
acestei planete pe care zilnic mor
o sută patruzeci și șase de mii trei sute cinci zeci și șapte
de oameni;
merg destul de încet îmbrăcat în el – îmi poate lua
ani de zile să ajung de la începutul la sfîrșitul unei idei;
deși e cât poate fi de comod un costum de astronaut,
sînt mișcări pe care le fac puțin sau deloc. de pilda,
mă înclin foarte greu – trebuie sa văd ceva
cu adevărat excepțional ca să reușesc o plecăciune;
nu are protecție împotriva meteoriților – de aceea,
tind să sufar când cineva de pe o altă planetă
aruncă în mine cu o piatră;
comunicarea cu exteriorul se face prin semne (e un costum mai vechi)
și da, e puțin greoaie. nu toată lumea înțelege
semnele mele de iubire;
într-o zi, când o să mă mai obișnuiesc cu pământul,
visez să i-l fac cadou fiică-mii.
dacă nu l-o vrea, îl pun pe okazii.
nu căuta adevărul în oglinzi
acolo vei găsi doar adevărul tău
pe care la un preț infim o să îl vinzi
și îți va face puțin bine și mult rău
anunță-mă dacă se schimbă ceva/ în inima mea, în inima ta//
ce-o fi fost înainte,
chiar de cuvinte,
iubirea sau suferința?
asta nu poate ști nici știința.
nici religia nu ne lămureste
căci a iubi e dumnezeește
iar suferința ne apropie de divin
chin după chin după chin
primul oh! fost-a oare de plăcere
sau dintr-o insuportabilă durere?
oh! îmi vine să arunc cu banul pe care e încrustat
pe-o parte zâmbet, pe cealaltă chip încruntat
nu știu. dar dacă mă gândesc ce-a fost la început
în lumea noastră, iubito, când noi s-a născut,
știu sigur, dincolo de religie sau de știință
că a fost un big bang de iubire iar nu de suferință
un copilaș
se legăna
pe o pânză de păianjen
și pentru că
nu se rupea
au mai făcut un copilaș.
doi.
doi copilași
se legănau
pe o pânză de păianjen
pânza s-a rupt
copilașii au căzut
cum au putut;
de două ori
pe lună la tati,
în rest la mami.
ce caută stelele – aceste cicatrici
luminoase pe obrazul negru al cerului?
chiar nu e cineva să dea vrăbiuțele mai incet?
că nu pot să-mi aud gândurile.
de unde lacrimile nesfârșite care curg din cer?
chiar e atâta suferință acolo?
nu mai suport exhibiționismul ăsta de prost gust
al mugurilor care își etalează petalele
ca pe niște sofisticate rochii de bal.
huo! nu vedeți că umpleți vitrinele cu marfă identică?
de bombănitul insuportabil al ierbii nu mai zic nimic.
mă prefac că nu-l aud.
ferice de cei care au balconul către nord.
ei nu trebuie să suporte suprasarcina asta de curent
care face soarele să strălucească peste indicațiile
din fabrică. nori dezgustător de pufoși,
duhoare de verde și proaspăt, primăvară ne trebuia nouă?
îmi amintesc de vremea când eram liber.
plecam în călătorii niciodată prea lungi
în jurul meu, tânjeam câteodată
după o duminică a sufletului
când pur și simplu să nu fac nimic
ce vremuri. chiar dacă nu-mi găseam locul,
și-mi tot venea să ies din piept,
eram liber.
acum nu mai sînt liber.
mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc
cu cele patru picioare
(niciunul nu mă doare)
patru mâini
(pot să cumpăr patru pâini)
patru ochi căprui
(frumoși foc oricum îi pui)
patruzeci de unghii, normal
(care trebuie ingrijite saptamanal)
și patru timpane
(sătule de claxoane)
în care locuiesc acum.
m-am obișnuit și cu perechea mea,
celălalt suflet,
care începe cum mă termin eu
și îi e ușor când mie mi-e greu
e frumos, cred că mi-am găsit locul,
in puzzle-ul ăsta numit viață.
avem cu toții, e clar,
un cel mai înalt punct în care ajungem în viață.
un summum,
un maximum,
un moment de glorie.
poate fi când întâlnim pe cineva,
când salvăm un câine de la înec
sau când facem un copil.
nu ne putem da seama
care a fost momentul nostru de glorie
decât la sfârșitul vieții, când tragem linie.
motiv pentru care viața n-ar trebui să fie
o continuă goană spre acest maximum al nostru.
răbdare.
gloria se întâmplă, întotdeauna se întâmplă.
chiar dacă e o glorie mică, din plastic
una atât de discretă încat nu se vede
când o purtăm în piept pentru că e pe dinăuntrul
pieptului sau una enormă, care înconjoară pământul
facându-l să se vadă și mai de departe, din univers.
trebuie să recunosc, frumusețea ta e o trecătoare -/ o salut zilnic prin casă, prin parcuri, pe trotuare//
copacii se molipsesc de rutină pe capete,
aceeași nevoie a oamenilor de a merge
cu ochii deschiși,
mugurii continuă sa-și dea inocența
pe mirajul de a fi frunză,
a mai murit un gând,
soarele îmbolnăvește de-a valma tufe,
păsări,oameni, de umbră,
explozii în lanț ale florilor de cais
au fost semnalate la numarul 16 bis.
noi ne iubim și azi.
asfințitul îți pune pe chip un zâmbet
pe care nici nu știam că îl ai în recuzită,
păsările aplaudă văzduhul cu aripile
vânticelul șuieră și fluieră,
toată natura în picioare e deja ridicată
dar nu vei ști asta decât dacă lași dracului telefonul odată
afara e noapte,
greierii cântă în deschiderea Liniștii,
toate stelele sînt pe cer,
azi se joacă Liniștea Nopții cu casa închisă,
dar tu n-ai să auzi cum greierii liniștea-ngână
decât dacă lași dracului telefonul ăla din mână
dimineața îți prezintă toată trupa care a făcut-o să fie
perfectă – raza de soare, cafeaua cu lapte,
mirosul de iarbă verde, izul de pin, vrăbiuțele gureșe,
toate s-au jucat pe ele însele în această superproducție,
dar tu n-ai să le vezi, reverențele lor sînt deșarte
pentru că nu lași dracului telefonul ăla deoparte
mă așez în fiecare dimineață în cadă
ca un alergător în blocstarturi,
puțin buimac, abia trezit din somn.
începe o nouă zi, o nouă cursă
n-am idee ce fel de cursă,
se spune că viața e scurtă
deci probabil că e o cursă de viteză
o să mă grăbesc și azi
spre niciunde
și iar o să mă împiedic de ceilalți
pentru care azi nu e olimpiadă
și nu se grăbesc să câștige
competiția cu ei înșiși