Poezie

despărțire

mai lasă-mă să-mbrățișez
o dată parpalacu-ți frez
puțin uzat
de gri pătat
și du-te, fără de regret
și fără frică – nu-s atlet

mai uită-te o dată prin sertare
să nu uiți pata de culoare
pe care ai adus-o-n viață.
ascultă-ți inima de gheață
și du-te. ai poposit destul
până și eu de mine sînt sătul

păstreaza pozele cu mine pe un hard extern
și uită-te la el, cum praf și scame se aștern.
te rog eu, nu mai pomeni deloc
de munții ce-i mutam din loc
ia-ți și țigările, și cana de cafea
și du-te, tinerețea mea

timpul viitor imperfect

nici n-am plecat și îmi e dor de tine
cum îi e dor secundei de clipa care vine
nici n-am greșit și-s gata să îți cer iertare
ca pasul, ierbii necălcate încă în picioare

n-ai alt arac de braț pe care sa îți cațeri părul
așa cum pe neîncrederi se ‘nalță-neadevărul
tu nu mi-ai pus sub ochi vreo vorbă care doare
da’s pregătit să n-o văd, ca umbra pe măritul soare

fuga de tristețe

această fugă a oamenilor de tristețe
mai fugă decât goana anilor de tinerețe
nu e o fugă sănătoasă
nici rușinoasă

această fugă îmbrăcată-n haina purpurie
a scurtelor, nebunelor accese de furie
nu e decat tristețe pură,
nu e ură

această fugă, adesea înecată-n alcool
la gaia, expirat sau în club control,
această fugă, oh! această fugă
tare mai seamănă c-o rugă

și mai câte

câte primăveri
făcute să speri
ți-au pus în păr
flori de neadevăr

câte brațe
făcute să agațe
ai evitat
căutând un bărbat

câte șoapte
ți-au făcut noapte
ziua toată
ca să te-abată

câte trotuare
călcate în picioare
ca s-ajungi la mine
în fine

mai ții minte

mai ții minte când am oprit pământul
ca să ne putem urca și noi?

eram atât de tineri
încât priveam bătrânețea cu milă,
ca pe o altă persoană;

atât de sinceri
că dacă ceasurile ar fi arătat adevărul,
am fi locuit în greenwich, în centru;

atât de frumoși,
încât în ziua aceea n-a bătut vântul
doar ca să ne putem oglindi mai bine chipurile în mare;

atât de naivi
încât chiar am crezut că pământul se va opri;

și atât de îndrăgostiți
încât pământul chiar s-a oprit, un pic.

oare câți poeți au decedat astăzi, 29 aprilie 2014?

astăzi, ca orice poet, am ajuns acasă.
acasă nu eram singur.
nu m-am apucat să beau
privind dezgustat peretele ca pe oglindă.
nu mi-am pus o muzică depresivă
care să mă ajute să ies din starea megadepresivă în care eram
n-am continuat să beau
nu mi-am sinucis gândurile
tăindu-le orice cale de întoarcere
de pe înălțimile viselor.
nu am fumat iarba
pe care turme întregi și-ar fi dorit-o.
nu mi-am tăiat venele
umplând de sângele meu rece și neînțeles
pardoseala rece și neînțeleasă a apartamentului
frust mobilat cu mobila rece și neînțeleasă.
în schimb, acasă mirosea a supă de găluște
și geamurile erau un pic aburite.

să trecem în revistă regnul animal

ne arătam atât de tare colții pe la intersecții
încât dacă într-o secundă ne-am transforma
cu toții în lupi, nu s-ar mira nimeni,
poate doar lupii.

ne transformăm atât de mult încercând să ne adaptăm
clipei încât ajungem să uitam cine sîntem,
spre deosebire de cameleoni

viclenia noastra în drumul spre un scop anume
a lăsat-o demult în urmă
pe cea a vulpilor

temerile noastre iepurești ne înfundă și mai tare
în vizuinile noastre atent construite
pentru a fi cât mai puțin vulnerabili.
(ironia e că, adesea, noi, iepurii, ne temem de iepuri)

am învățat să ne dedicam muncii și tot ce ne face
să părem atât de diferiți față de furnici
este faptul că ne luăm din când în când o vacanță

ne îmbrăcăm în zebre, ne credem leoparzi
privim bovin, mergem ca melcii
ne iubim ca doi porumbei
și, ocazional, scriem poeme despre n̶o̶i̶ ei

dumnezEU

totul a început când pisica de pe pieptul meu
a început să-mi spună că sînt dumnezeu

mi-am dat seamă că așa e.
cine îi iartă greșelile? cine îi dă mâncare?
cine o mângâie? la cine se roagă ea să iasă pe balcon?
cine hotărăște soarta puilor ei?

așa că am început să fiu dumnezeu.
mi-am dat seama că pot influența timpul
din jurul meu, nu-mi mai doresc decât ce se întâmplă,
am început să-mi las barbă și să nu mai calc prin biserică.

copiii au fost un pic mai dificili,
contestând poziția mea de dumnezeu (știți, ei simt),
dar le-am aratat și lor cine e dumnezeu în casă.
mai rămâne să am o discuție serioasă cu pisica –
mă evită de când i se pare că mă iau prea în serios.

balanței care ești

pentru fiecare om care râde,
există unul care plânge
pentru fiecare cerc de libertate,
există altul care strânge

pentru fiecare clipă de fericire,
vine una de tristețe
amarul care curge când greșim
stă în balanță cu dulcele teribilism de june-prim

lumina are umbra, yinul – yang
iu-huuuu pășește-ncet, ca să nu dea de zbang,
la polul opus de polul sud e polul nord
și încă mai departe e un cerșetor de-un lord

fiecărui vis din copilărie
îi corespunde o nostalgie
fiecărui zbor – o cădere
oricărei certitudini, o părere

cât se minte, atât se spune adevărul
cât ești de frumoasă când îți strângi părul

puterea cuvintelor

ghemotocul alb, atât de alb încât zăpada
care cădea în jur murdărea pământul, stătea nemișcat.
i-am căutat urechile cu gesturi precise.
m-am uitat în cărbunii ăia de ochi ai lui
ca într-un foc care înca arde mocnit. în curând
acest foc are să se stingă, mi-am zis.
mustățile m-au gâdilat un pic pe dosul palmei.
a fost singura senzație pe care am avut-o
pe tot timpul operațiunii. am înfipt cuțitul
mai jos de urechi,
mai jos de ochi, imediat sub boticul umed.
roșul a început să cucerească albul, fără luptă,
la fel ca rusia, crimeea.
ghemotocul s-a relaxat, mi s-a părut chiar că a zâmbit
o secundă. roșul a continuat să se extindă. albul a continuat
să se lase cotropit.
un vânticel amesteca firele albe cu cele roșii
de peste graniță.

cuvintele mele tocmai au ucis un iepure,
iar voi ați asistat neputincioși la asta.
bănuiesc că nu v-a plăcut, așa că
aveți grijă cum folosiți cuvintele voastre.

notă: niciun animal nu a fost rănit cu adevărat
în scopul creării acestui poem

sfaturi de consum

cineva trebuie să aibă grijă
ca pe rafturile iubirii să nu existe produse expirate.
teiubescul ar trebui să aibă garanție
pe viață – dar ăsta e un teiubesc temeinic,
de țară, tradițional.
nu prea se mai fabrică azi.
din cauză că pun în el tot felul de chestii neconforme,
un teiubesc a ajuns să dureze azi între un minut
și câteva săptămâni. apoi, trebuie înlocuit cu unul nou.
un gest de tandrețe (o mână în păr, de exemplu)
ar trebui să se consume doar pe moment, proaspăt.
săruturile ar trebui să aibă o garanție
ceva mai lungă dar din cauza factorilor externi (poluarea)
și interni (stresul), termenele de valabilitate
au devenit vagi – dacă citiți eticheta unui sărut
scrie valabil până la următorul.
un buchet de flori oferit iubitei
durează la fel de mult ca acum o sută de ani.
doar că acum florile durează mai puțin.
o îmbrățișare executată corect,
din ingrediente de calitate poate dura
până la o noapte întreagă – circa 8-10 ore.
dar unde mai găsești azi așa ceva?