Poezie

astăzi, ca orice poet, am ajuns acasă.
acasă nu eram singur.
nu m-am apucat să beau
privind dezgustat peretele ca pe oglindă.
nu mi-am pus o muzică depresivă
care să mă ajute să ies din starea megadepresivă în care eram
n-am continuat să beau
nu mi-am sinucis gândurile
tăindu-le orice cale de întoarcere
de pe înălțimile viselor.
nu am fumat iarba
pe care turme întregi și-ar fi dorit-o.
nu mi-am tăiat venele
umplând de sângele meu rece și neînțeles
pardoseala rece și neînțeleasă a apartamentului
frust mobilat cu mobila rece și neînțeleasă.
în schimb, acasă mirosea a supă de găluște
și geamurile erau un pic aburite.

ne arătam atât de tare colții pe la intersecții
încât dacă într-o secundă ne-am transforma
cu toții în lupi, nu s-ar mira nimeni,
poate doar lupii.

ne transformăm atât de mult încercând să ne adaptăm
clipei încât ajungem să uitam cine sîntem,
spre deosebire de cameleoni

viclenia noastra în drumul spre un scop anume
a lăsat-o demult în urmă
pe cea a vulpilor

temerile noastre iepurești ne înfundă și mai tare
în vizuinile noastre atent construite
pentru a fi cât mai puțin vulnerabili.
(ironia e că, adesea, noi, iepurii, ne temem de iepuri)

am învățat să ne dedicam muncii și tot ce ne face
să părem atât de diferiți față de furnici
este faptul că ne luăm din când în când o vacanță

ne îmbrăcăm în zebre, ne credem leoparzi
privim bovin, mergem ca melcii
ne iubim ca doi porumbei
și, ocazional, scriem poeme despre n̶o̶i̶ ei