când vii acasă, să iei te rog un șervețel/ sau, și mai bine – un umăr de plâns pe el//
Poezie
2 comentarii
iubirea e frânghia pe care ne întindem rufele
pe care le spălăm în familie.
de fiecare dată când ne certăm,
e ca și cum facem un nod frânghiei.
și azi un nod, mâine un nod
până când frânghia devine atât de scurtă
încât rufele noastre nu mai au loc.
și nu mai avem ce răspuns să purtăm
la întrebarea vă mai iubiți?
imaginează-ți că în fiecare dimineață
pleci de acasă cu o scară la subraț.
poți face ce vrei cu ea –
s-o pui sub geamul cuiva
ca să-i intri in suflet
s-o folosești ca să urci cu privirea
până în vârful copacilor sau chiar până la cer.
poți să n-o folosești și să mergi cu ea la subraț
toată ziua sau poți să cobori pe ea până undeva
în adâncul tău.
ți-am zis, faci ce vrei cu ea
dar nu uita, diminețile, când pleci de acasă
nu pleci cu mâna goală. ai o scară cu tine.
fericirea e capacitatea unei secunde
de a dura mai puțin de o secundă
și puterea unei lacrimi să inunde
o realitate oricât de imundă
fericirea e locul în care,
călărind câte-un gand
printr-o fericită întâmplare
ajungem când și când
fericirea e un om de zăpadă,
un mic și-amar sâmbure de adevăr
pur și simplu multă spumă în cadă
sau vântul care te-mpletește la păr
o să mă opresc însa aici
pentru că fericirea poate fi
orice, inclusiv o bere cu mici.
trebuie doar să știm a iubi
cum trece ziua peste câmp
cu pasu-i de felină
drept către noaptea care, tâmp
privind-o, mușcă din lumină
cum pășește apăsat iubirea
cu pasul ei cu toc
lasând în urmă doar uimirea:
oare n-o fi fost deloc?
cum calcă gândul peste trup
cu pasul lui nepăsător
lăsând răni ce cu greu le-astup
și-un sentiment istovitor
iu_ito m-am g__dit la un _uvâ_t,
un_l ca_e să ți se __trive_as_ă
per__ct, să des_rie ex_ct ce înse_ni
tu p__tru mi_e.
l-am gasit: f__r
a_oi am g__it altul: v____c
ap_i alt_l: t_t_l
dar, de fa_t nu ex__tă u_ul care sa te poat_ descr__,
p_ntr_ ca tu e_ti dinc__o de cuv_n_e
abonatul nu poate fi contactat/ momentan, cu iubirea e puțin ocupat//
știi că ai un aer pe care-l admir
dar nu sînt de acord
să fie singurul pe care-l respir
arăți fabulos
dar nu sînt de acord
să-mi întorci lumea pe dos
ok, îmi placi
dar nu-s de acord
cu ce-mi faci
cred că m-am îndrăgostit
deci nu-s de acord
cu clipele când mă simt neiubit
te iubesc la nebunie
și sînt de acord
cu tot ce va urma să fie
așa cum pe cer se mișcă norii
în continuu creând forme niciodată
la fel, așa și pe bolta sufletului
sentimentele nasc stări nicicând aceleași.
doar că asupra cerului n-avem niciun control.
_________/_________
| la etajul ultim |
| stă vecinul ene |
| și ziua întreagă |
| repară antene |
|___________________|
|domnișoara gina |
|stă la patru, cică |
|deși, pentru ea, mașina|
|e un fel de acăsică |
|___________________|
|la etajul trei |
|stă duduia hrișcă; |
|dânsa, vrei nu vrei, |
|știe tot ce mișcă |
|___________________|
|c-un etaj mai jos |
|nenea stroie doarme. |
|doarme cu folos |
|că îi tot cresc coarne |
|___________________|
|la unu, doamna avram |
|c-un cântar în casă |
|nu scapă un gram |
|pus pe ea la masă |
|___________________|
|la parter stau eu, |
|atlas bun la toate, |
|blocul ăsta greu |
|stă la mine-n spate |
|___________________|
mai întâi a fost negru
apoi s-a făcut un albastru alburiu
care, ceva mai târziu a devenit albastru
apoi, galben
galben intens
care s-a transformat în portocaliu
portocaliul în mov
movul s-a făcut roz
apoi s-a făcut noapte
din nou
când vei simți că pe sub piele mi se zbate
un altul ca mine dar cu aripi pe spate,
la exacta intersecție între un cal și umbra lui
acolo inima să-mi pui, acolo inima să-mi pui
de două ori, auzi, iubita?
să fie cert că sub copita
sa de cal neîmblânzit
se va sfîrși o viață de iubit
hei, voi, îndrăgostiților,
mai ușor cu alergatul pe nori,
nu mai tropăiți așa, că se aude
din al nouălea cer până pe pământ;
așezați-vă pe stele dar nu
le mai puneți în păr,
încetați să vă comportați ca niște
adolescenți teribiliști, gonind pe spinarea cometelor;
nu mai promiteți luna de pe cer,
ce naiba,
puțină maturitate.
nu vedeți că sînt pe lângă voi copii
care deja au îmbătrânit?
pentru ca femeia are,
bărbații-i stau la picioare
pentru ca femeia crede,
barbatii vor s-o posede
pentru că femeia atrage
ei vin, fără să îi roage
pentru că femeia știe
poeții-i scriu poezie
pentru că femeia poate
știe gândurile lui, toate
pentru că femeia zice
și bărbatul i-e complice
pentru că femeia este
bărbatul îi mulțumește
fructele sînt foarte chibzuite/ când se ascund, stau gemuite//
să zicem că vrei să spui un fapt simplu:
pasărea a țipat și, zburând, a ajuns la cer
deschizi dicționarul poetic
și cauți definiția păsării; aha, uite:
pasăre = un suflet mai ușor decât aerul
apoi cauți a țipa
a țipa = a-și împlini nevoia de vocale
găsești imediat și
a zbura = a împinge pământul în jos cu piciorul
și, bineințeles, în susul altei pagini
cer = cimitirul neliniștilor noastre
avem acum un fapt simplu, enunțat poetic:
un suflet mai ușor decât aerul
și-a împlinit nevoia de vocale
și, împingând pământul în jos cu piciorul,
a ajuns în cimitirul neliniștilor noastre
când plouă, plouă cu mici globuri de cristal în care
își poate vedea trecutul sau viitorul fiecare
după cât de roz sau albastră
e imperfecta fereastră
care stă între cel ce privește
și mirosul de ud ce nu contenește
12.
nu foarte demult, pe vremea când
eram prințesă în micul meu regat
le-am spus tuturor pețitorilor mei
că doar aducându-mi o așchie de soare
îmi vor putea cuceri inima.
o așchie de soare? mă întrebau ei. o așchie de soare
le răspundeam arătându-le spre zenit. ei închideau ochii
și plecau într-acolo. unul m-a ridicat deasupra capului
și mi-a zis să întind mâna și să-mi iau singură. altul
s-a topit in drum spre soare,
altul m-a obligat să privesc doar in jos
ca să nu-mi stric ochii. o vreme am căutat soarele
cu privirea doar prin bălți și în cioburile de pe drum.
apoi ai apărut tu. ai întins o mână spre pieptul tău,
ai smuls o așchie și mi-ai întins-o râzând.
dar eu nu te puteam vedea
pentru ca eram deja îndrăgostită
de tine.
salcâmul care cade-acum ucis
ca leul ce mi-a apărut azi-noapte-n vis
ca aerul, ca eva și ca dumnezeu
ca optimismul unui cetaceu
nu există. nu le văd, nu există.
se aud stelele cum lucesc
pavându-le cu har ceresc
calea greierilor spre casă
sau spre vreo întâlnire amoroasă
se-aude piatra nespunându-și secretul,
răcnesc luptând metafora și concretul;
constant, în urechi răsună un vaier:
e pământul care se freacă de aer
în depărtare se-aude o oaie nebehăind
îmi încordez auzul s-o necuprind
apoi las capul la tine în poală, surd și miop,
admirând nemișcarea zgomotoasă a bătrânului plop