anamneză

când mă rănesc, din corpul meu
începe să curgă albastru.
umplu pachete întregi de șervețele
cu albastru, ca o călimară spartă de un elev neatent.
câteodată, nici nu e nevoie
să mă rănesc – mă bușește albastrul pe nas,
împroșcând asfaltul, pereții, concretul.
oricât de mult mi-aș prăji corpul la soare,
tot irizații albastre are
oricât aș încerca să nu mă confund cu cerul
norii coboară și-mi umplu cu tristețe parterul.
doctorul m-a sfătuit
să stau departe de al zilei de mâine cuțit,
să torn din punga de prezent
cât de mult detergent
e nevoie să scot petele de albastru.
iubită-mea, în schimb insistă
(o fi citit într-o revistă)
să mă hrănească cu roz aprins,
(deși ușor nu-s de convins)
în serile cu pace din alcov
până voi fi bolnav de mov.

Comentarii

domnule bolnav de apus si rasarit,
aveti idee ce boala superba aveti?un fel de trambulina care-ti permite sa sari pe elasticitatea prezentului si sa intrezaresti la orizont fasii de viitor.Eu in locul dumitale as pupa fruntea iubitei mustind de roz si-as taia o burta de-a mea albasta de balena.Si intr-o zi innorata as tasni rasaritul prin nori si as stropi tot ce prind.

Cu-n pic de rosu si de -orange,
Ar iesi poate
Si-un curcubeu
Cu-atitea culori in cerul tau!

merci culoare
de sfaturile tale!
unul e floare, altu-i culoare
asa se vede prin ochelarii mei, bolnavi dupa soare
roz iese daca amesteci rosu…si mai ce oare?
aaaa!?…un,deux,trois…soleil
deci cu albastru,nici o sansa
batistele ubitei-s d-alea scumpe…imbalsamate
nu se vad de albastru patate
si din sixpak-ul meu de Spartan ne-convins
sa stropesc pe-al florii rosu
si poate iese un rozu aprins
stiintatule…m-ai convins!
merci culoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *